joi, 21 decembrie 2017

Regele Mihai, ultima gară






Trenul care trebuia să aducă ploaia...

    Cu toate că buletinele meteorologice anunţaseră ploaie, cât timp regele a fost în Bucureşti, nicio picătură nu a udat asfaltul. Trenul care trebuia să aducă ploaia, avea o întârziere precisă, astfel încât oricine voia să vină la catafalc, să nu fie împiedicat în niciun fel. Deşi, personal,  cred că, dacă ar fi fost vremea cea mai rea , nu ar fi contat câtuşi de puţin, la cât de hotărâţi au fost românii în acele zile...

Un sentiment ca o pedeapsă...

      În ziua în care convoiul care-l conducea pe Regele Mihai al României pe ultimul drum a părăsit Palatul Regal, pentru a se îndrepta spre Catedrala Patriarhală, circulaţia în zona centrală fusese oprită. După ce am plecat de la palat, am luat-o pe jos, spre Universitate, apoi spre Piaţa Unirii. Românii  erau peste tot, înşiraţi de-a lungul străzilor centrale. Ei aşteptau  convoiul, care avea să se îndrepte, de data aceasta, spre gara de unde Regele avea să fie condus cu trenul spre necropola regală de la  Curtea de Argeş.  Era o tristeţe generală, o tristeţe în care voiam cu toţii să stăm. Ca şi cum, în acea blestemată  tristeţe, stătea ascunsă o plăcere pe care nu am fi dat-o pentru nimic în lume! Era unică, era atât de preţioasă, că valora cât o mântuire.  Un sentiment cenuşiu, ca o pedeapsă, pentru faptul că nu am fost mai curajoşi atâta vreme cât Regele a fost printre noi. O mustrare lăuntrică ce nu ne dădea pace, care ne întreba de ce  nu i-am dat locul ce i se cuvenea de drept. Ar fi fost şi el fericit, am fi fost şi noi fericiţi. O mare  iubire care s-ar fi împlinit dacă...Cine mai ştie câte procese de conştiinţă ne făceam în acele momente?...

Regele din soare...

   Ce m-a impresionat foarte mult a fost faptul că, dintre nori, soarele se chinuia să-şi facă loc să iasă. Ca şi cum ar fi vrut să ne salute, să ne  mângâie şi să ne vindece sufletele suferinde. Era un soare special, de un auriu palid, ireal.  Strălucira îi era  oarecum umbrită, dar caldă, cu toate că ne aflam în miez de decembrie.  Am avut senzaţia atunci că, din soare, însuşi regele ne iartă pentru orice ne-am fi simţit noi vinovaţi...

Georgeta Istrate 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu