joi, 1 decembrie 2016

Axya şi Gyaxya – Care sunt comorile vieţii ?



  

Ai viaţa pe care o meriţi 




    Înţeleptul Axya, care trăieşte în pădurile Axyei, a crescut până la vârsta de 15 ani o fată căreia i-a pus numele Gyaxya. El a găsit copilul în inima pădurii. Plângea. Inima nu l-a lăsat indiferent. A considerat că Destinul i-a scos copilul abia născut în cale. Aşa că l-a luat acasă.   
   După ce fata a crescut, într-o seară, înţeleptul a avut un vis, în care un personaj îmbrăcat în alb, îi mulţumea pentru grija faţă de copil. Personajul misterios i-a mai spus că  misiunea i s-a încheiat şi că fata va trebui să plece în lume, fiindcă are o misiune divină de îndeplinit. A condus fata până la marginea pădurii şi  i-a arătat o potecă pe care va trebui să meargă. La despărţire, înţeleptul i-a dăruit fetei o floare de liliac din aur transparent. Atunci când va dori să-l vadă, fata va  trebui să pună floarea în mijlocul frunţii, iar ea  se va afla imediat în casa în care a copilărit.
     Într-una din zile, copila, lovindu-se de o mulţime de probleme omeneşti, a venit să-şi viziteze protectorul. S-au bucurat, s-au îmbrăţişat aşa cum o fac taţii cu copiii lor, după care Gyaxya l-a întrebat:


-         Tată Axya,  spune-mi ce este viaţa, ce contează mai mult şi ce contează mai puţin trăind-o?
-         Cât de trecătoare este viaţa asta îmbrăcată în materie, copila mea! Când ne-am născut, nu aveam nimic, iar când vom pleca, vom lua comorile pe care le-am strâns pe această planetă.
-         Despre ce fel de comori vorbeşti, înţeleptule?
-         Comorile despre care vorbesc eu sunt cele pe care hoţii nu le pot fura şi nici moliile nu le pot roade. Ele sunt comori spirituale, care nu au preţ în banii oamenilor. Ele nu se pot cumpăra sau vinde, iar cine le strânge o face cu mari sacrificii.
-         Povesteşte-mi mai pe înţelesul meu, tată Axya. De când am plecat în lume,  am văzut doar comori pământeşti  care generează invidie şi ură. Uneori, oamenii ucid pentru aceste comori. Nu ştiu de ce m-ai trimis în lumea aceasta, căci eu mă simt străină în ea. Este un loc în care nu aş vrea să fiu, un loc în care iubirea se măsoară în bani. Acest lucru mă ucide. Mi-e teamă ca nu cumva să-mi pierd iubirea cu care am fost înzestrată, pe iubirea oamenilor. M-aş simţi ca un vas  gol. Învaţă-mă să  supravieţuiesc într-o astfel de lume!
-         Comorile pe care le vom lua cu noi, multe sau puţine, sunt rezultatele faptelor bune sau rele pe care le-am făcut, gândurile bune sau rele pe care le-am emis, iubirea sau ura cu care am trăit. După cum vezi, dragă Gyaxya, comorile noastre ne pot lumina sau întuneca. Şi da, ar fi o tragedie dacă ţi-ai pierde iubirea  ascunsă în piept.
-         Mai spune-mi despre oameni. Ca să trăiesc între ei, trebuie să ştiu mai multe…
-         Cum spuneam, copilă, tot ceea ce facem sau gândim se aşează pe trup şi mai ales pe suflet. N-ai văzut niciodată o fiinţă frumoasă fizic în preajma căreia te trec fiorii? Acum, oamenii şi-au inventat măşti nenumărate din cele mai rafinate.Cu ajutorul banilor pot să pară ceea ce nu sunt. Există în lume o carte numită Portretul lui Dorian Gray, scrisă de un bărbat pe nume Oscar Wilde.  Să o citeşti, căci s-ar putea să înveţi multe de acolo.
-         Am să o citesc, tată Axya, dacă tu crezi că îmi este de folos. Dar spune-mi, de ce oamenii îşi pun piedici unii altora? De ce aleargă după funcţii înalte şi onoruri dacă acestea le distrug sufletele?
-         Cum spuneam, copila mea, vom lua cu noi rezultatul faptelor noastre: dacă am închis sau deschis uşile sau drumurile altora;  toate eforturile pe care le-am făcut în ideea uşurării sau îngreunării vieţii celor din jur; urâţenia sau frumuseţea pe care le-am dat…
-         Am auzit oamenii strigând că Dumnezeu este cel care îi judecă. Aşa este?
-         Dumnezeu nu ne judecă, faptele noastre ne judecă! Bolile şi necazurile de care ne lovim şi din cauza cărora ne plângem, sunt demonii pe care noi înşine i-am creat. Suntem adormiţi, nu ne dăm seama că răutatea pe care o semănăm, în final ne distruge. Apoi ne plângem că viaţa ne e amară.
-         De ce, atunci când îmi vorbeşti, te incluzi şi pe tine?
-         Înainte să mă retrag din lume, am trăit în ea. Am învăţat pe propria piele că eu însumi pot crea raiul şi iadul în care trăiesc. Am învăţat că ceea ce dau, aia primesc, că atunci când vorbesc despre cineva anume că este o persoană abjectă sau dimpotrivă, frumoasă sufleteşte, de fapt despre mine vorbesc.
-         Am auzit copiii spunând în timp ce se jucau: “cine zice, ăla este!” Mi se pare că au dreptate.
-         Exact. Expresiile, aparent simple, conţin o înţelepciune profundă. Ca om, până nu vei realiza că, de fapt, ai viaţa pe care o meriţi, până nu vei schimba ceva în felul de a trata oamenii, animalele, obiectele - viaţa în general-, te vei scălda în propria mizerie.
-         Foarte interesant, tată Axya. Acum trebuie să plec…

Georgeta  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu