vineri, 12 septembrie 2014

Unirea Principatelor - 1859, partea a IV-a



Țara Românească, decizie luată sub presiunea maselor

            Vestea alegerii lui Cuza ca domn al Moldovei a fost primită cu entuziasm și în Țara Românească. Formula dublei alegeri era o posibilitate convenabilă pentru atingerea scopului, doar că adunarea electivă munteană era dominată de o majoritate conservatoare care-și avea proprii candidați[1].
             În preajma deschiderii Adunării, formula îndoitei alegeri nu era bine primită de niciuna dintre cele două mari partide din Țara Românească. Ea a fost impusă mai târziu, în cursul bătăliei pentru domnie, din 22-24 ianuarie 1859. Dacă conservatorii nu voiau să renunțe la candidații lor, partida națională munteană, îndeosebi latura ei liberal-radicală voia să păstreze pentru sine puterea, numind un domn provizoriu din rândurile ei. În Adunarea electivă de la București, voturile se împărțeau astfel: 30 pentru Gheorghe Bibescu, 23 pentru Barbu Știrbei, 18 pentru N.Golescu, 6 pentru Al. Ghica și 5 pentru Ioan Cantacuzino, ultimii doi acum aliați ai partidei naționale[2].
            Așadar, în alegerea domnitorului Țării Românești se înfruntau conservatorii reacționari, în frunte cu Bibescu și Știrbei, cu Partida Națională, a cărei stângă - liberalii radicali -, conta pe sprijinul populației Bucureștilor. Stânga partidei naționale avea metode originale de a-și vedea candidatul ales: să adâncească diviziunea în rândurile conservatorilor și să facă apel la masele populare. Fostul domn și caimacam, Al. Ghica, care nu avea șanse să fie ales domn, cât și nepotul său , D. Ghica, aliați acum ai partidei naționale, urmăreau să împiedice alegerea lui Bibescu sau a lui Știrbei de către majoritatea conservatoare a Adunării. Când s-a deschis Adunarea electivă, în 22 ianuarie 1859, partida națională era în minoritate, dar nici partizanii lui Bibescu nu puteau forma majoritatea dacă nu se uneau cu cei ai lui Știrbei[3].
            Prin urmare, Adunarea și-a început lucrările aducând în discuție flagrantele ilegalități electorale săvârșite cu aprobarea tacită a căimăcămiei. Deputații opoziției cereau eliminarea din Adunare a celor aleși prin fraudă. Ei se bucurau de puternicul sprijin al maselor, care înconjurau din toate părțile Adunarea. Ba chiar  pătrunseseră  în sala de ședințe, în tribune, susținând deputații membri ai partidei naționale prin aplauze. După cum observa N.T. Orășanu, „dreapta, cu toată majoritatea ei, ceda pas cu pas tărâmul ce câștigase la alegeri, minorității de stânga[4], căci poporul era acum „o mare vie ale cărei valuri abia se putea mișca și care amenința să năvălească pe uși și pe ferestre în Cameră ca să-și susție drepturile și principiul său”[5].
            Martori ai evenimentelor de atunci spun că, în timpul ședinței, poporul ajunsese până la băncile deputaților, amestecându-se cu aceștia. Dar, cu toate excluderile deputaților nelegal aleși, rămăsese încă posibilitatea unei majorități Bibescu-Știrbei. Cu toate acestea, majoritatea suferise o mare înfrângere. Ea putea să constate că, prin intervenția poporului, puterea ce i-o conferea numărul de deputați era anulată[6].
            În realitate, presiunea maselor a determinat cursul desfășurării evenimentelor din 22-24 ianuarie 1859. Bucureștenii și țăranii ilfoveni aduși de Mircea Mălăeru, fostul deputat clăcaș în Adunarea ad-hoc, au împiedicat alegerea la domnie a unui candidat reacționar și au impus soluția îndoitei alegeri. Acest Mălăeru a întreprins o intensă activitate de propagandă în satele din preajma orașului, iar efectele acesteia nu putuseră fi stăvilite de represiunile brutale ale autorităților. Consulul Franței aprecia că în oraș pătrunseseră până la 5000 de țărani. Masele orășenești au avut însă rolul hotărâtor, atât prin număr cât și prin combativitate. În fruntea acestora s-au evidențiat muncitorii și meseriașii. Din prima zi a deschiderii Adunării, un rol hotărâtor l-au avut calfele de cizmari și măcelarii.  Prin presiunea lor, masele orășenești și țărănești au constituit elementul motor în desfășurarea evenimentelor de la începutul anului 1859[7].
            În rândurile partidei naționale, cele mai multe șanse pentru a fi desemnat candidat unic le avea N. Golescu. Numele acestuia fusese de altfel popularizat, iar mulțimea a manifestat pentru Golescu până în seara zilei de 23 ianuarie. În această zi au avut loc dezbateri furtunoase în Adunare pentru definitivarea contestațiilor[8].
            Mulțimea a înconjurat Dealul Mitropoliei și a pătruns în număr mare în curtea unde se afla Adunarea, aproximativ 10.000-12.000 de oameni. În rândurile mulțimii se afla un mare număr de țărani și lucrători. Aducându-se un batalion de soldați, masele populare au început să se frământe și să strige: „Afară oștirea, jos tiranii, trăiască libertatea![9]
            În această agitație, deputații opoziției au cerut îndepărtarea armatei, deoarece Adunarea nu putea delibera sub presiunea ei. La amenințarea mulțimii, armata s-a retras. Orașul trecea prin momente de adânci frământări. În acea noapte, când trebuia să se ia o hotărâre crucială pentru țară, nimeni nu putea să doarmă. Astfel că, în noapte, mase mari de oameni parcurgeau străzile orașului[10].
Sub presiunea acțiunilor cu caracter revoluționar ale maselor, care depășeau chiar și așteptările partidei naționale, deputații Adunării, reprezentanți ai celor două tabere, considerau acum necesar să ajungă la un compromis. Astfel, în seara și noaptea zilei de 23 ianuarie 1859, s-a ajuns la o soluție. Deputații majorității s-au întrunit în casa Oteteleșanu, sub profunda impresie a celor petrecute în cursul ședinței Adunării elective. Intrați în panică, se gândeau să nu mai participe la ședința de a doua zi și, prin Barbu Catargiu, au înștiințat despre aceasta pe consulii puterilor garante. Dar aceștia au considerat că ar fi o greșeală retragerea din Adunare. În aceste condiții, consulul Austriei cerea strămutarea lucrărilor Adunării în alt oraș, pentru a scăpa de presiunea poporului[11].
În acest timp, deputații partidei naționale și mai mulți partizani din afara Adunării s-au întrunit într-o sală a hotelului „Concordia”, unde au început discuțiile cu privire la fixarea candidatului pe care să-l susțină în ședința de a doua zi. S-a luat în considerare și sugestia majorității conservatoare, comunicată partidei naționale de către Barbu Catargiu și Apostol Arsache, ca fiecare dintre cele două tabere să renunțe la candidatul lor, adică la Bibescu și Știrbei de o parte, și N. Golescu și A. Ghica de cealaltă parte. D. Ghica, convingându-se că în aceste condiții candidatura lui era exclusă, a propus Unirea celor două țări prin alegerea lui Cuza; astfel, în mod firesc, s-a impus soluția îndoitei alegeri[12].
            După deschiderea ședinței Adunării elective, sâmbătă 24 ianuarie, la orele 11, deputatul Vasile Boerescu, reprezentant al partidei naționale, a cerut președintelui o ședință secretă pentru a face o propunere. El a arătat că pentru a triumfa principiul Unirii trebuia sprijinită candidatura domnului Moldovei, Alexandru Ioan Cuza. S-a redactat un act semnat de toți cei prezenți, în sensul că vor vota ca domn în mod unanim pe Cuza. Era o înțelegere care reprezenta în primul rând o înfrângere a conservatorilor. Hotărârea, care se luase de comitetul liberal unionist era ca, îndată ce conservatorii sau albii din Cameră ar insista cu alegerea lui Bibescu, poporul din dealul și curtea Mitropoliei, unit cu poporul de la Filaret, să pătrundă în Cameră și să o silească a proclama pe alesul Moldovei[13].
            În aceste condiții,liberalii radicali au luat măsuri de retragere a armatei și a maselor populare din jurul Adunării, în ideea de a nu da motive reprezentanților marilor puteri pentru anularea alegerilor. În același timp, aceste măsuri reflectau dorința liberalilor radicali de a limita acum lupta maselor. După ședința secretă, deputații au revenit în sala Adunării și au votat, după validare, în unanimitate ca domn pe Alexandru Ioan Cuza[14].
După proclamarea rezultatului, a luat cuvântul din nou Vasile Boerescu, pentru a preîntâmpina obiecțiile eventuale ale marilor puteri ostile Unirii, mai ales ale Austriei și Turciei. El a subliniat legalitatea actului de la 24 ianuarie 1859, arătând că votul dat nu numai că „nu este în nimic contrariu literei Convenției, dar din contra, este absolut conform cu spiritul său[15]




[1] Ibidem, pp. 304-305.
[2] Ibidem.
[3] Ibidem.
[4] Ibidem, pp. 306-307.
[5] Ibidem, p. 307.
[6] Ibidem.
[7] Ibidem.
[8] Ibidem.
[9] Ibidem.
[10] Ibidem; cf. Marin Badea, op. cit., p. 131.
[11] Istoria Romîniei, ed. cit., p. 307.
[12] Ibidem., pp. 307-309.
[13] Ibidem, p. 310.
[14] Marin Badea, op. cit. p. 131; Istoria Romîniei, ed. cit., p. 307.
[15] Istoria Romîniei, ed. cit., p. 307.



Georgeta Istrate

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu