vineri, 12 septembrie 2014

Unirea Principatelor - 1859, partea a II-a



Principatele, în atenția diplomației europene

            Speranța unirii a început să crească la finalul Războiului Crimeii[1], când s-au creat circumstanțe favorabile înfăptuirii acesteia. La Conferința de pace din 3 martie 1855 de la Viena, problema românilor a fost obiect de dezbatere, pe ordinea de zi fiind aduse în discuție patru puncte: înlocuirea protectoratului rusesc asupra Principatelor cu un regim de garanție din partea puterilor participante; libertatea de navigație pe Dunăre; neutralizarea Mării Negre și revizuirea, în acest sens, a unui tratat anterior[2]; Rusia să renunțe la misiunea sa de protector al creștinilor din Imperiul Otoman[3].
            Deși discuțiile nu au tratat în profunzime acest aspect, reprezentantul Franței a pus problema unirii celor două principate, ca o modalitate politică de a scoate principatele  din sfera de influență a Rusiei. Urmând instrucțiunile împăratului[4], Bourqueney, reprezentantul Franței, a lansat pentru prima dată, la Conferința de la Viena din 1855, propunerea unei eventuale uniri moldo-valahe[5]. Altfel spus, problema românească a fost în mod oficial pusă pe masa de lucru a unui for internațional și considerată în esența ei drept o problemă europeană[6].
            Situația principatelor dunărene, nu mai putea fi ignorată, unirea acestora fiind una din problemele importante puse în fața Congresului de pace de la Paris din anul 1856. Din păcate, atitudinile reprezentanților participanți la congres au fost diferite față de viitorul regim politic și juridic al principatelor române. În favoarea unirii s-au pronunțat Franța, Rusia, Sardinia și Prusia; Turcia și Austria au fost împotrivă[7].
            La Congresul de la Paris, contele Walewski a pledat pentru unirea Principatelor, iar în anii care au urmat, susținerea Franței a fost constantă. Făcând un bilanț, pe 5 mai 1858, comisarul francez Talleyrand Perigord îi atrăgea atenția lui Walewski asupra „imensului prestigiu de care se bucură numele Împăratului în Moldo-Valahia”[8]. Talleyrand a mai spus că „pentru Principatele dunărene, Franța este marea națiune latină prin excelență, moștenitoarea directă și legitimă a acelei Rome de la care ele cu mândrie se revendică în calitate de fiice dezmoștenite[9]. Cât despre împărat, el era pentru români, potrivit aceluiași diplomat „cel mai mare dintre prinții latini”; iar guvernul lui fusese „primul interpret al doleanțelor naționale ale românilor[10]. În 1858, cu prilejul Conferinței de la Paris, consacrată Principatelor, Walewski a pledat din nou pentru unirea lor, dar soluția asupra căreia au căzut de acord marile puteri a fost cea a unui compromis[11].
            Deși Congresul din 1856 nu a ajuns la un acord clar asupra unirii principatelor, a creat totuși posibilitatea ca poporul român să se pronunțe în privința viitorului său. Mai precis, tratatul de pace prevedea ca poziția românilor din principate să fie consultată prin intermediul unor adunări ad-hoc, special constituite în acest scop. Pentru aceste adunări au fost aleși fruntași ai revoluției din 1848, iar pentru prima dată, au fost acceptați reprezentanți ai țărănimii cum ar fi: Ion Roată, Tănase Constantin, Gheorghe Lupescu, Mircea Mălieru, ș.a[12].


Dezbateri tensionate la București și Iași

 „La începutul anului 1857, chestiunea unirii Principatelor Române intră într-o nouă fază, conţinutul principal al căreia era pregătirea şi petrecerea alegerilor în Divanele ad-hoc. Această fază s-a dovedit a fi una extrem de tumultoasă, - arată Diana Dumitru -, însoţită de lupte aprigi între partidul unionist şi antiunionist, evenimente care pentru un scurt timp au pus în pericol atât viitorul Principatelor, cât şi pacea Europei. Vara anului 1857 a fost marcată print-o acută criză internaţională, în dezlănţuirea căreia Marea Britanie a jucat un rol aparte”[13].
Adunările ad-hoc și-au început lucrările în septembrie 1857, la București și Iași. Dezbaterile, destul de tensionate, au afirmat forța mișcării unioniste și voința poporului român de a-și făuri statul național. Adunările ad-hoc au adoptat, în luna octombrie 1857, rezoluții asemănătoare, în care cereau unirea principatelor într-un singur stat cu numele de România, respectarea drepturilor, a autonomiei și a neutralității. În plus, cereau o adunare obștească care să reprezinte toate interesele românilor[14].
            Concluziile adunărilor ad-hoc au fost trimise unei comisii speciale. Aceasta a întocmit un raport pe care l-a înmânat conferinței reprezentanților celor șapte puteri, care s-au întrunit în mai 1858, la Paris[15].
            Speranțele românilor și-au găsit rezolvarea doar parțial, deoarece Convenția semnată la 7 august 1858, ca urmare a lucrărilor conferinței, prevedea ca cele două țări să se numească „Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești”[16]. Acestea urmau să aibă fiecare câte un domnitor, guvern și o adunare legiuitoare proprie și înființarea unei curți de casație comune pentru ambele principate, cu sediul la Focșani[17].
            Cu alte cuvinte, Convenția de la Paris nu a ținut seama de hotărârea Adunărilor ad-hoc, care exprimau dorința unirii celor două principate. Articolul 49 al Convenției stabilea câte o conducere provizorie în fiecare dintre cele două principate, numită comisie vremelnică sau căimăcămie, care avea două misiuni principale: să facă pregătirile necesare în vederea constituirii unor Adunări elective ce urmau să desemneze pe viitorii domni; să mențină ordinea în conformitate cu prevederile Convenției. Cele două comisii interimare, pentru Moldova și Țara Românească, cunoscute sub numele de căimăcămiile de trei, trebuiau să fie alcătuite din câte trei mari demnitari care funcționaseră în cele două principate sub ultimii domnitori. Aplicarea acestor dispoziții însemna îndepărtarea caimacamilor sub care avuseseră loc alegerile pentru Adunările ad-hoc și se desfășurase activitatea acestor adunări[18].
            Campania electorală s-a desfășurat într-o vie stare de agitație. Alegerile de deputați în adunările elective au generat înfruntări între forțele Partidei Naționale Unioniste și forțele potrivnice unirii. În timp ce alegerile din Moldova au adus în adunarea electivă o majoritate a Partidei Naționale, în Țara Românească conservatorii au dominat scena[19].
            Adunarea electivă era alcătuită din deputați aleși de trei colegii. Primul colegiu îi cuprindea pe alegătorii din ținuturi și județe care aveau un venit funciar de minimum 100 de galbeni. Aceștia erau alegătorii primari și aveau dreptul să aleagă câte un deputat de fiecare județ sau ținut. Practic, delegații din toate plășile se adunau în capitala județului sau ținutului și-și alegeau prin vot secret deputatul. În al doilea colegiu intrau alegătorii din județe sau ținuturi cu venit funciar anual de 1000 de galbeni, deci mari moșieri. Ei alegeau direct câte doi deputați de județ. Cel de-al treilea colegiu cuprindea pe alegătorii din orașe, care posedau un capital de 6000 de galbeni. În total, în Moldova, trebuiau să fie aleși 64 deputați, iar în Țara Românească, 72. Aveau drept de vot cei care împliniseră 25 de ani, iar dreptul de a fi aleși, bărbații în vârstă de 30 de ani, cu un venit de 400 galbeni anual. Aceste dispoziții electorale care-i favorizau pe marii moșieri, aveau în vedere să dea puterea în stat moșierilor și păturii celei mai bogate[20].




[1] Imperiul Otoman acorda protecție catolicilor din Palestina, printr-o înțelegere dintre sultan și Napoleon al III-lea. Țarul a cerut de asemenea protecție pentru toți ortodocșii din Imperiul Otoman, ceea ce însemna aproape toată Turcia europeană. Sultanul, încurajat de Franța și Anglia, refuză cererea, ca urmare rușii declanșează războiul – cf Petre P. Panaitescu, Istoria Românilor, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1990, pp. 287-288.
[2] Documentul vechi data din anul 1841 – cf. Marin Badea, op. cit., p. 118.
[3] Ibidem, p. 118.
[4] Este vorba de împăratul Franței, Napoleon al III-lea - cf. Album, Napoleon al III-lea și Principatele Române, lucrare colectivă româno-franceză, articol semnat de Dan Berindei, volum editat de Muzeul Național de Artă al României, București, 2008, p.26.
[5] Ibidem..
[6] Marin Badea, op. cit., p. 124.
[7] Ibidem, p.125.
[8] Album, ed. cit., p. 26.
[9] Ibidem.
[10] Ibidem.
[11] Ibidem.
[12] Istoria Romîniei, volumul IV (Formarea și consolidarea orînduirii capitaliste (1848-1878), Editura Academiei Republicii Populare Romîne, București, 1964, p. 290.
[13] Diana Dumitru, Marea Britanie  şi Unirea Principatelor Române (1856-1859), Chișinău, 2010, p. 77,
 http://www.antim.md/files/9-Dumitru.pdf, accesat online 03.02.2013.
[14] Istoria Romîniei, ed. cit., p. 269; cf. Marin Badea, op. cit., p. 129.
[15] Marin Badea, op. cit., p.129.
[16]Ibidem.
[17]Ibidem.
[18] Ibidem.
[19] Ibidem, p. 131.
[20] Istoria Romîniei, ed.cit., pp. 299-300.



Georgeta Istrate

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu