vineri, 12 septembrie 2014

Unirea Principatelor – 1859, partea I




      La 24 ianuarie 1859, Țara Românească și Moldova se unesc, actul fiind  cunoscut în istorie ca unirea cea mică. Astfel, se face  primul pas spre un ideal, care va fi îndeplinit odată cu unirea celor trei principate, în 1918. Pe plan internațional, problema românească este dezbătută după încheierea Războiului Crimeii, în cadrul  Convenției de la Paris din 1858. În ianuarie 1859,  circumstanțele sunt favorabile unirii, în contextul în care  cele două principate pot să conteze pe sprijinul împăratului Franței, Napoleon al III-lea.  Politicienii români ai vremii au inspirația de a alege același domn în ambele principate. Ei se folosesc de o omisiune existentă în textul Convenției de la Paris, care nu precizează  că domnii aleși în cele două principate să fie persoane diferite.Unirea este considerată de români ca un act de dreptate, deoarece în principate trăiește același popor, care vorbește aceeași limbă și are aceleași obiceiuri. În plus, organizarea politică și socială este aproape identică.   Dacă la Iași alegerea lui Cuza este ceva mai ușoară, în contextul în care Partida Națională al cărei candidat era, deține majoritatea voturilor, situația este mai dificilă în Țara Românească, deoarece aici majoritari sunt conservatorii. În aceste condiții,  liberalii radicali inițiază o puternică acțiune de propagandă și agitație, folosindu-se de locuitorii Bucureștiului și ai localităților din jur, pentru a-i forța pe conservatori să fie de acord cu dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza.







            Revoluția de la 1821, a lui Tudor Vladimirescu, reușise să pună capăt stăpânirii fanariote, recâștigând dreptul principatelor de a avea domni pământeni. Dacă revoluția de la 1848 arătase lumii dorința de unire, Războiul Crimeii (1853-1856) a însemnat pași concreți spre împlinirea acestui vis, prin schimbarea raportului de forțe în regiunea sud-estică a Europei. Marile puteri - Imperiile Habsburgic, Otoman și Țarist - care aveau interese pe teritoriile românești, nu vedeau cu ochi buni apariția de state naționale, căci dacă unul ar fi obținut acest lucru, se crea un precedent și toate popoarele aflate în stăpânirea acestor imperii ar fi dorit același lucru. Nici Anglia nu dorea unirea principatelor, deoarece aceasta ar fi însemnat o scădere a influenței otomane în zonă, în favoarea celei rusești. În acest context, doar Franța putea fi considerată o aliată a celor două țări românești. Evenimentele interne și externe se succed într-o ordine care duce în cele din urmă la victorie pentru principate[1].



Revoluția de la 1848, primul pas spre unire



            Înfrângerea revoluției române de la 1848, a făcut ca, în Principate, sub dubla ocupație militară ruso-turcă, să fie restaurat regimul Regulamentelor organice. Această măsură s-a luat printr-o înțelegere între puterea protectoare și cea suzerană, cunoscută sub numele de Convenția de la Balta - Liman[2]. Ca urmare, domnii trebuiau numiți din rândul funcționarilor; adunările obștești trebuiau suspendate, apoi înlocuite cu două consilii - Divanuri ad-hoc - din care să facă parte boieri demni de încredere; Regulamentele organice trebuiau revizuite de comisii speciale numite în acest scop, în scopul înlăturării abuzurilor administrative sau între relațiile dintre proprietari și țărani[3].

            Ca urmare a convenției de la Balta – Liman, au fost numiți ca domni Grigore Alexandru Ghica, în Moldova, și Barbu Știrbei, în Țara Românească, sub controlul direct al unor comisari reprezentanți ai celor două Puteri[4].



                                                                                                            

            Colaborarea dintre cei doi domni a vizat apărarea intereselor marii boierimi prin modul cum au fost concepute așezămintele agrare din 1851, care au avut menirea de a desăvârși transformarea proprietăților boierești în proprietăți burgheze, libere de orice sarcină: au luat măsuri similare privind reorganizarea armatei naționale; au promovat ideile revoluției în domeniul reorganizării învățământului, lărgind baza acestuia și orientându-l către practică și adaptat îndeosebi cerințelor de ordin economic. Pentru Moldova, și-a găsit concretizarea principiul referitor la învățământul „gratuit și liber pentru toți locuitorii[5][6].

            Măsuri similare au fost adoptate în ambele Principate, în ideea modernizării administrației în domenii ca: poșta, salarizarea funcționarilor publici, transporturile, comerțul, dezvoltarea urbanistică[7]. În alte domenii, cum ar fi cel al legislației, cei doi domni au dus o politică fidelă intereselor marii boierimi conservatoare. De pildă, prin Condica criminalistică și procedura ei[8] erau prevăzute pedepse în raport cu rangul persoanei, nu cu natura delictului. De asemenea, libertatea presei era concepută și apărată pe temeiul acelorași criterii, cele câteva publicații existente fiind simple mijloace de informare cetățenească: „Buletinul Oficial”, „Foaia sătească” sau „Vestitorul românesc” în Țara Românească, „Gazeta de Moldova” și „Zimbrul” în Moldova[9].

            După înfrângerea revoluției, în Transilvania, Curtea de la Viena a introdus un regim politic drastic: reprimarea cu ajutorul comitetelor de identificare și al tribunalelor speciale, a revoluționarilor care au fost urmăriți, arestați și condamnați; înăbușirea manifestărilor naționale dublată de centralizarea excesivă a administrației; proclamarea limbii germane ca limbă de stat; religia catolică a fost impusă ca religie dominantă; Transilvania a fost transformată în provincie subordonată direct Vienei, fiind condusă nemijlocit de un guvernator militar cu sediul de comandă la Sibiu[10].






[1] Istoria României în date, coord. Giurescu, Constantin C., Editura Enciclopedică Română, București, 1971, p.206.
[2] Convenția, din 19 aprilie 1849, era valabilă pe o durată de șapte ani – Ibidem,  p. 194.
[3] Marin Badea, Istoria românilor – epoca modernă, Editura Pro Universitaria, București, 2010, p. 117.
[4] Ibidem.
[5] Marin Badea, op. cit., p. 118.
[6] Ibidem.
[7] De exemplu, amenajarea parcurilor Cotroceni, Cișmigiu, Copou sau Teatrul Național – Ibidem, p. 117.
[8] Pentru Țara Românească, 1852 – Ibidem, p. 118.
[9] Ibidem.
[10] Ibidem.



Georgeta Istrate

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu