De la criză la război
În acest caz statul cel mai puternic nu
se teme de escaladare şi nici de război. Instabilitatea internă a unuia sau mai
multor state poate conduce spre război. Conducătorii statelor instabile pot
devia atenţia populaţiei spre un pericol exterior de unde ar veni tot răul[1].
Numai că vulnerabilitatea acestor state poate
fi motivul pentru care alte
state pot să profite, în sensul că nu se vor teme de escaladarea conflictului.
Aşadar, două state instabile, în situaţie de criză, sunt chemate să recurgă la război. Când un stat se consideră
ameninţat de ceea ce consideră esenţial
pentru existenţa sa. Cu cât un stat consideră fundamentale valorile puse
în discuţie de criză[2] cu atât acest stat este
tentat să-şi asume riscuri susceptibile a conduce la război. Poziţia geografică
are un rol esnţial în acest caz, căci cu cât actorii crizei sunt fizic mai
apropiaţi unii de alţii, cu atât armatele lor aflate la mici distanţe sunt gata
să se înfrunte, cu atât criza este mai instabilă şi deznodământul ei mai
periculos[3]. Dacă oamenii de stat cunosc
factorii agravanţi, pot evita riscurile degenerării unei crize, aşa încât o
escaladare necontrolată să nu conducă la un conflict armat. „ Stăpânirea
acestui diferend constă în împiedicarea escaladării, acţionând în aşa fel încât
să se păstreze controlul situaţiei şi, în final, să se treacă de la criză la
destindere fără a fi recurs la război[4]”. Destinderea este a treia
fază în structura unei crize şi reprezintă descreşterea raporturilor
conflictuale între cele două părţi, care ajung la negocieri. În general, actorii implicaţi în criză fac eforturi pentru
a se ajunge la un aranjament, în urma căruia să se stabilească un echilibru.
Riscurile unor confruntări armate se reduc considerabil, interesele
fundamentale ale statului nu mai sunt
critc ameninţate, timpul nu mai presează aşa rău, iar războiul redevine
potenţial. Faza de destindere poate fi pe o durată mai scurtă sau mai lungă de
timp. „ Cauzele favorabile destinderii sunt aproape inverse faţă de cele ce
exacerbează criza în timpul escaladării sale: diferendul este recent şi puţine
sunt statele ce sunt implicate; aceste state cu forţe comparabile şi ale căror
regimuri sunt mai curând de esenţă democratică au obiceiul de a înclina spre
utilizarea de mijloace nonviolente în stăpânirea crizelor[5]”.
Impactul este
ultima componentă a unei crize şi reprezintă urma lăsată de aceasta.
Deşi modificate, raporturile
dintre actorii ce s-au confruntat se reiau, constatându-se întoarcerea la o
situaţie de necriză. Chiar dacă diferendele
s-au rezolvat, criza a transformat raporturile dintre state. Dacă aceste
probleme au fost rezolvate într-un mod armonios, stabilitatea va dura vreme
îndelungată, iar cele două părţi vor fi relativ mulţumite. Dar dacă acea criză
se încheie cu succesul unei părţi şi eşecul alteia, vorbim despre un compromis
ambiguu sau de un impas. La un moment dat, este posibil să reapară o situaţie
tensionată sau instabilitate. În general, crizele cu un efect destabilizator
sunt cele care au avut mai mulţi protagonişti, de cele mai multe ori diferiţi,
în timpul căreia s-au încrucişat mai
multe revendicări şi dispute, s-a ajuns la violenţă şi acţiuni de forţă. În concluzie, noţiunea de
criză pune accentul pe două idei: pericolul şi oportunitatea. În restabilirea păcii, pericolul este de evitat, iar
oportunitatea este de folosit. Negocierea,
integrarea economică și politică,
crearea de organizații internaționale, dar şi de război pot fi folosite
în gestionarea unei crize. Sistemele de apărare colectivă sunt necesare pentru un control mai bun al
situaţiilor de criză. Criza nu este niciodată neutră. Din punctul de vedere al omului de stat raţional, ea este
mai degrabă primejdioasă decât oportună. Poate fi dificil de stăpânit, iar
consecinţele nu pot fi evaluate de la început. După experienţa unei crize,
actorii şi opinia publică realizează consecinţele acesteia. Negativ, se
conştientizează inutilitatea războiaelor, nu numai din evenimentul care tocmai
s-a încheiat, dar şi din trecut. Pierderile materiale, umane, traumele fizice
şi psihice, uriaşele emoţii provocate de incertitudini nu pot da satisfacţie
nimănui. Pozitiv, după o astfel de „furtună”, oamenii politici devin mai
responsabili; se conturează
posibilitatea creşterii încrederii între adversari; se pot stabili relaţii mai
mult sau mai puţin benefice între adversari şi, în sfârşit, se reiau discuţiile
cu privire la situaţiile sau relaţiile existente.
Conflictele non-clasice sau asimetrice
Conflictul/războiul asimetric a existat
de milenii, numai în aparență el se prezintă ca fiind ceva nou, ca o
descoperire a zilelor noastre. Definindu-l în termeni cât se
poate de simpli, conflictul asimetric este, în esență, un mijloc prin care o
parte (o armată) inferioară caută să obțină avantaje față de un adversar mai
puternic sau acela prin care o armată superioară caută să obțină rapid victoria
fără pierderi sau cu pierderi cât mai mici. Cu alte cuvinte, războiul asimetric înseamnă conflictul prin
care se caută evitarea impactului cu forța adversarului, contracararea sau
compensarea superiorității de orice natură a acestuia și se axează pe
avantajele sau slăbiciunile uneia dintre părțile aflate în conflict.
Sfârsitul Razboiului Rece
si, în general, al confruntării directe, de aproximativ o jumătate de veac,
între cele două sisteme sociale antagonice, reține atenția asupra unei „noi”
dar totuși „vechi” amenințări: conflictul sau războiul asimetric. Din ce în ce
mai mult, conflictele prezentului și mai ales cele ale viitorului vor fi
asimetrice. Deși natura creează simetrii, există, chiar și în mediul
înconjurator numeroase spații asimetrice, caracterizate de evoluții nelineare,
surprinzătoare, aleatorii.
Una din cele mai
cuprinzătoare definitii ale asimetriei a formulat-o generalul de brigada dr.
Vasile Paul, într-un studiu publicat în ziarul „Observatorul militar“, astfel:
„Asimetria în domeniul problemelor militare și al securității naționale
reprezintă acțiunea, organizarea și gândirea (concepția) diferită de cea a
adversarului, în scopul maximizării propriilor avantaje, al exploatării slabiciunilor
adversarilor, al obținerii inițiativei sau câstigării libertății de acțiune. Ea poate fi:
politico-strategică, militaro- strategică, operațională sau o combinație a
acestora.“
Conflictele,
prin excelență, sunt asimetrice. Din punct de vedere științific, se poate pune
chiar un semn de egalitate (sau, în orice caz, de condiționare reciprocă) între
conflict și asimetrie. Simetrie, înseamnă, în general, încremenire, forme
perfecte, sau măcar un rezultat al încercării de a le realiza, pe când asimetrie
înseamnă dezechilibru, dezorganizare în vederea unei noi organizări, acțiune,
mișcare.
Din acest motiv, studiul asimetriilor – inclusiv al
conflictelor asimetrice – devine fascinant. Se
pot găsi numeroase răspunsuri unor probleme cu soluții multiple, în timp ce
alte probleme care se cer grabnic rezolvate se vor înmulți, se pot sesiza sensuri
noi ale unei atât de vechi și de controversate dialectici strategice. Iar acest
lucru este foarte important pentru definirea corectă atât a conflictului care,
nolens, volens, împinge lumea înainte, cât și a războiului care se consideră ca
o trage totdeauna înapoi. Dacă este vorba de conflict, se impune să avem
imaginea, în primul rând, a unei stări nonviolente de neînțelegere, dezacord
sau ciocniri de interese antagonice între părți adverse, care pot degenera, în
anumite condiții, în diferende și acțiuni violente și chiar în război. Dacă
acceptăm în fapt că apariția și dezvoltarea conflictelor este determinată de
trecerea (voluntară sau nu) peste anumite limite, în general cunoscute, și de
incapacitatea celor în cauză de a face față unor presiuni de stare, intrarea în
noua eră a cunoașterii echivalează cu un spor semnificativ al potențialului de
anticipare și răspuns la situațiile-limită și al capacității de control asupra
disfuncțiilor. În mod logic, deci,
aceste se ar trebui să conducă la diminuarea sau chiar eliminarea tensiunilor,
a disfuncțiilor și dezechilibrelor critice și îndeosebi a celor explozive.
Toate acestea ar urma să se producă înainte de agravarea situațiilor ce pot
deveni conflictuale, mai ales în fazele primare, de deosebiri, de opoziție, de
contradicții rezolvabile încă la masa tratativelor. Conflictul ca stare, ca
moment de dezechilibru, ca limită, în evoluția și manifestarea diverselor tipuri
de relații (când există pericolul ruperii echilibrului), ramâne inevitabil un
proces obiectiv, dar modalitățile de soluționare nu trebuie să devină violente
sau preponderent violente, ci dimpotrivă. Asimetria există și în lupta
evolutivă, la nivelul speciilor, al vieții, în general. Ea nu este o invenție a
omului. Există în natură de milioane de ani. Așa cum există lupta. Așa cum
există agresivitatea, unul din cele mai controversate concepte în teoriile
evoluționismului
Războiul, fie el și asimetric, ca formă
extremă de soluționare a conflictului, ar trebui să fie depășit, încetând să
reprezinte o necesitate sau o prioritate. Cu siguranță însă, războiul nu va
dispărea ca posibilitate și nici ca fenomen social. Vor exista și se vor
manifesta încă forme ale războiului clasic (militar) în variante modernizate,
înalt tehnologizate, în contrast cu altele inedite, improvizate, ciudate chiar,
neîncadrate în tiparele tradiționale. Cum va arăta cu exactitate războiul
viitorului este aproape imposibil de anticipat și, mai ales, de încadrat într-o
imagine model, virtuală, unică și atotcuprinzătoare. În «războiul asimetric»,
fiecare dintre adversari apelează la mijloace diferite, la nivelul său, fără să
caute să rivalizeze cu celălalt și, la urma urmei, evitând confruntarea față în
față
„Întreaga artă a
razboiului se bazează pe înșelătorie. De aceea, dacă ești capabil, simulează
incapacitatea; dacă ești activ, simulează pasivitatea. Dacă ești aproape, fă să
se creadă ca esti departe și dacă ești departe, fă să se creadă că ești
aproape. Momește inamicul pentru a-l prinde în capcană; simulează neorânduiala
și lovește-l; evită-l acolo unde este puternic. Fă să i se pară ca ești în
situație de inferioritate și încurajează-l la înfumurare. Nu-l slăbi nici o
clipă, hărțuiește-l. Atacă-l când și acolo unde nu este pregătit; acționează
când el nu se așteaptă la așa ceva[6]”.
Această artă a războiului, prefigurată cu doua milenii și jumătate în urmă, de Sun Tzî, este deosebit de actuală și în
prezent. Cu alte cuvinte, cea mai
înțeleaptă strategie este să cunoști adversarul, să-i eviți punctele tari și să-i exploatezi
slăbiciunile. Altfel spus, trebuie să găsești cele mai potrivite modalități de
contracarare a superiorității, indiferent de natura acesteia, recurgând la stratageme
care uneori par a fi perimate.
Eliminarea
conflictelor
Pentru a elimina conflictele din
viaţa internaţională este obligatorie o
foarte bună cunoaştere a lor. În societatea modernă, conflictul este privit de
unii teoreticieni ca raţional, constructiv
şi chiar benefic pentru autoreglarea socială, în timp ce alţi teroreticieni privesc conflictul ca pe ceva negativ, cu urmări nedorite pentru
evoluţia societăţii. Deşi preocupările pentru pace au existat întotdeauna în
proiectele oamenilor de ştiinţă, abia în anii 50 ai secolului al XX-lea
cercetarea în domeniul păcii şi al conflictelor a apărut ca o disciplină
ştiinţifică autonomă. Aceasta avea scopul de a
a analiza diversele aspecte ale conflictelor şi ale războiului precum şi condiţiile necesare păcii[7].
De-abia după primul război mondial, când lumea a devenit conştientă de
crimele şi distrugerile în masă , pe
lângă Societatea Naţiunilor şi Curtea Internaţională de Justiţie , au apărut
instituţii pentru relaţiile
internaţionale în SUA şi Marea Britanie, care aveau ca scop
cercetarea conflictelor şi războaielor
internaţionale, a revoluţiilor şi războaielor civile, precum şi a condiţiilor
de instaurare a unei păci mondiale de
durată. În anii '20 însă, puţini au mai fost aceia care doreau să încorporeze războiul şi pacea în cadrul relaţiilor internaţionale. Noua disciplină a devenit rapid un factor de legitimare care servea politicilor externe
naţionale şi intereselor militare şi de putere a diferitelor state. Acumulările
de tensiuni în relaţiile internaţionale,
crizele care n-au putut fi rezolvate în cadrul instituţiilor de securitate,
fondate pe noul concept de pace şi război, au condus la apariţia celei de-a
doua conflagraţii mondiale care a afectat sistemul de state , precum şi
la crimele puse la punct de
politica stalinistă şi fascistă. Dar cea
mai teribilă a fost perspectiva unui
război atomic ce ar fi putut să ucidă popoare
întregi. Acest
lucru a făcut ca cercetarea din domeniul
păcii să se impună la sfârşitul anilor
50 ca o reacţie la ideologia impusă de Războiul
Rece[8]. Scopul cercetărilor din
domeniul păcii, nu a constat numai în monitorizarea, delimitarea şi
restrângerea fenomenului războiului, ci în eliminarea acestuia ca tip de
relaţie socială şi interstatală. Se urmărea
astfel ca cercetarea în domeniul păcii să reia ideile considerate anterior
utopice cu privire la instaurarea păcii
mondiale. Acest curent
care se concentra mai degrabă pe monitorizarea războaielor şi pe ţinerea sub
control a conflictelor a funcţionat mai întâi în paralel cu cercetarea în
domeniul păcii , în cadrul studiului războaielor şi mai ales pe teritoriul SUA[9].
Ideea de Europă unită a devenit o temă majoră
şi fundamentală care a însufleţit
eforturile ce au dus la materializarea şi devenirea construcţiei europene, cunoscută astăzi ca Uniunea
Europeană. Iniţial, ea a fost abordată
din perspectiva găsirii unei soluţii
pentru evitarea conflictelor dintre statele bătrânului continent şi
implicit pentru o viaţă mai bună şi mai sigură a populaţiei. Aceste deziderate
s-au păstrat pe parcursul vremii până în ziua de azi şi sunt principalele forţe
motrice ale integrării europene[10].
Secolul XX a însemnat pentru
comunitatea internaţională o evoluţie din punct de vedere a viziunii asupra
conflictelor internaţionale, precum şi o schimbare majoră a modului de reacţie
faţă de acestea. Construcţia şi menţinerea păcii a devenit o preocupare principală a
liderilor actuali şi a organismelor de influenţă pe plan internaţional. În
acest context, medierea, ca metodă alternativă de soluţionare a litigiilor
internaţionale, reprezintă un fenomen din ce în ce mai răspândit, fiind
folosită cu un real succes în sfera relaţiilor internaţionale. Umanitatea a trăit şi va mai trăi experienţe din care
poate să extragă lecţii pentru evoluţie. Îmi place să cred că liderii statelor
vor fi destul de inteligenţi să ia măsurile cele mai puţin dureroase pentru
oameni şi planeta pământ. Trecutele experienţe traumatizante ar trebui să fie
un izvor de informaţii, care să ne ajute să luăm deciziile corecte pentru
binele tuturor. Pentru aceasta, cei ce conduc destinele omenirii ar trebui să
cunoască foarte bine istoria, căci superficialitatea nu are voie să ne fie
călăuză.
BIBLIOGRAFIE ( pentru cele 5 parti)
A.
Autori români şi străini:
*
Antonescu Olimpiodor, Jandarmii în operaţiuni de menţinere a păcii,
Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti 2007.
*
Stoica Marcela Monica, Uniunea Europeană, o abordare instituţională,
ediţia a II-a, Editura Pro-Universitaria, Bucureşti 2010.
*
Crizele internaţionale, suport de curs Lector univ.Băncilă
Andi Mihail, Bucureşti 2012.
* Preda Gavriil, curs universitar, Bucureşti 2012.
* Curs, Crize şi relaţii internaţionale,
Bucureşti, 2011.
*C.F.Hermann,
Crisis
in Foreign Policy, Indianapolis, Bobs Merril Co, 1969
*Dr. Paul Vasile, Conflictele
secolului XXI, Editura Militară, București, 1999.
* Sun Tzî, Arta războiului, Editura Militară, București, 1976.
*Iosif Armaș, Cornel Purcarea, Paul Danut Duta, Actiunea militară la granița
dintre milenii, Editura Militară, București, 2001.
B. Infografie
http://www.scrigroup.com/istorie-politica/istorie/Conflictele-si-crizele-din-sis32554.php
http://www.actrus.ro/reviste/1_2001/g_2.html
[1] Aceasta este o tendinţă
obişnuită pentru un guvern autocratic,
aflat în situaţia de a recurge la violenţă, pentru a nu-şi asuma un risc de
natură militară
[2] De exemplu, integritatea
teritorială, securitatea naţională, existenţa ţării, etc.
[3] Dacă un stat provoacă o criză uzând
de violenţă, este de presupus că victima acestei agresiuni va fi tentată de a
replica în acelaşi mod, chiar dovedindu-se mai violentă. Fiecare etapă este mai
gravă şi mai grea în consecinţe decât precedenta
[4] Crize şi relaţii internaţionale,
p.31
[5] Ibidem, p. 32
[6]
Sun Tzî, Arta războiului, Editura Militară, București, 1976, p.24,33.
[7] Antonescu Olimpiodor, Jandarmii în
operaţiuni de menţinere a păcii, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti
2007, p.16
[8] Ibidem, p.16.
[9] Ibidem, p.17.
[10] Stoica Marcela Monica, Uniunea Europeană,
o abordare instituţională, ediţia a II-a, Editura Pro-Universitaria, Bucureşti
2010, p.13
interesant
RăspundețiȘtergere