vineri, 31 mai 2013

Conflicte V



De la criză la război


     În acest caz statul cel mai puternic nu se teme de escaladare şi nici de război. Instabilitatea internă a unuia sau mai multor state poate conduce spre război. Conducătorii statelor instabile pot devia atenţia populaţiei spre un pericol exterior de unde ar veni tot răul[1]. Numai că vulnerabilitatea acestor state poate  fi   motivul pentru care alte state pot să profite, în sensul că nu se vor teme de escaladarea conflictului. Aşadar, două state instabile, în situaţie de criză,  sunt chemate să recurgă la război. Când un stat se consideră ameninţat de ceea ce consideră esenţial  pentru existenţa sa. Cu cât un stat consideră fundamentale valorile puse în discuţie de criză[2] cu atât acest stat este tentat să-şi asume riscuri susceptibile a conduce la război. Poziţia geografică are un rol esnţial în acest caz, căci cu cât actorii crizei sunt fizic mai apropiaţi unii de alţii, cu atât armatele lor aflate la mici distanţe sunt gata să se înfrunte, cu atât criza este mai instabilă şi deznodământul ei mai periculos[3]. Dacă oamenii de stat cunosc factorii agravanţi, pot evita riscurile degenerării unei crize, aşa încât o escaladare necontrolată să nu conducă la un conflict armat. „ Stăpânirea acestui diferend constă în împiedicarea escaladării, acţionând în aşa fel încât să se păstreze controlul situaţiei şi, în final, să se treacă de la criză la destindere fără a fi recurs la război[4]”. Destinderea este a treia fază în structura unei crize şi reprezintă descreşterea raporturilor conflictuale între cele două părţi, care ajung la negocieri. În general, actorii implicaţi în criză fac eforturi pentru a se ajunge la un aranjament, în urma căruia să se stabilească un echilibru. Riscurile unor confruntări armate se reduc considerabil, interesele fundamentale ale statului  nu mai sunt critc ameninţate, timpul nu mai presează aşa rău, iar războiul redevine potenţial. Faza de destindere poate fi pe o durată mai scurtă sau mai lungă de timp. „ Cauzele favorabile destinderii sunt aproape inverse faţă de cele ce exacerbează criza în timpul escaladării sale: diferendul este recent şi puţine sunt statele ce sunt implicate; aceste state cu forţe comparabile şi ale căror regimuri sunt mai curând de esenţă democratică au obiceiul de a înclina spre utilizarea de mijloace nonviolente în stăpânirea crizelor[5]”. Impactul este ultima componentă a unei crize şi reprezintă urma lăsată de aceasta.
     Deşi modificate, raporturile dintre actorii ce s-au confruntat se reiau, constatându-se întoarcerea la o situaţie de necriză. Chiar dacă diferendele s-au rezolvat, criza a transformat raporturile dintre state. Dacă aceste probleme au fost rezolvate într-un mod armonios, stabilitatea va dura vreme îndelungată, iar cele două părţi vor fi relativ mulţumite. Dar dacă acea criză se încheie cu succesul unei părţi şi eşecul alteia, vorbim despre un compromis ambiguu sau de un impas. La un moment dat, este posibil să reapară o situaţie tensionată sau instabilitate. În general, crizele cu un efect destabilizator sunt cele care au avut mai mulţi protagonişti, de cele mai multe ori diferiţi, în timpul căreia  s-au încrucişat mai multe revendicări şi dispute, s-a ajuns la violenţă şi acţiuni de forţă. În concluzie, noţiunea de criză pune accentul pe două idei: pericolul şi oportunitatea. În restabilirea păcii, pericolul este de evitat, iar oportunitatea este de folosit. Negocierea, integrarea economică și politică,  crearea de organizații internaționale, dar şi de război pot fi folosite în gestionarea unei crize. Sistemele de apărare colectivă sunt necesare pentru un control mai bun al situaţiilor de criză. Criza nu este niciodată neutră. Din punctul de vedere al omului de stat raţional, ea este mai degrabă primejdioasă decât oportună. Poate fi dificil de stăpânit, iar consecinţele nu pot fi evaluate de la început. După experienţa unei crize, actorii şi opinia publică realizează consecinţele acesteia. Negativ, se conştientizează inutilitatea războiaelor, nu numai din evenimentul care tocmai s-a încheiat, dar şi din trecut. Pierderile materiale, umane, traumele fizice şi psihice, uriaşele emoţii provocate de incertitudini nu pot da satisfacţie nimănui. Pozitiv, după o astfel de „furtună”, oamenii politici devin mai responsabili;  se conturează posibilitatea creşterii încrederii între adversari; se pot stabili relaţii mai mult sau mai puţin benefice între adversari şi, în sfârşit, se reiau discuţiile cu privire la situaţiile sau relaţiile existente. 

Conflictele non-clasice sau asimetrice
       
    Conflictul/războiul asimetric a existat de milenii, numai în aparență el se prezintă ca fiind ceva nou, ca o descoperire a zilelor noastre. Definindu-l în termeni cât se poate de simpli, conflictul asimetric este, în esență, un mijloc prin care o parte (o armată) inferioară caută să obțină avantaje față de un adversar mai puternic sau acela prin care o armată superioară caută să obțină rapid victoria fără pierderi sau cu pierderi cât mai mici. Cu alte cuvinte,  războiul asimetric înseamnă conflictul prin care se caută evitarea impactului cu forța adversarului, contracararea sau compensarea superiorității de orice natură a acestuia și se axează pe avantajele sau slăbiciunile uneia dintre părțile aflate în conflict.
Sfârsitul Razboiului Rece si, în general, al confruntării directe, de aproximativ o jumătate de veac, între cele două sisteme sociale antagonice, reține atenția asupra unei „noi” dar totuși „vechi” amenințări: conflictul sau războiul asimetric. Din ce în ce mai mult, conflictele prezentului și mai ales cele ale viitorului vor fi asimetrice. Deși natura creează simetrii, există, chiar și în mediul înconjurator numeroase spații asimetrice, caracterizate de evoluții nelineare, surprinzătoare, aleatorii.
Una din cele mai cuprinzătoare definitii ale asimetriei a formulat-o generalul de brigada dr. Vasile Paul, într-un studiu publicat în ziarul „Observatorul militar“, astfel: „Asimetria în domeniul problemelor militare și al securității naționale reprezintă acțiunea, organizarea și gândirea (concepția) diferită de cea a adversarului, în scopul maximizării propriilor avantaje, al exploatării slabiciunilor adversarilor, al obținerii inițiativei sau câstigării libertății de acțiune. Ea poate fi: politico-strategică, militaro- strategică, operațională sau o combinație a acestora.“
    Conflictele, prin excelență, sunt asimetrice. Din punct de vedere științific, se poate pune chiar un semn de egalitate (sau, în orice caz, de condiționare reciprocă) între conflict și asimetrie. Simetrie, înseamnă, în general, încremenire, forme perfecte, sau măcar un rezultat al încercării de a le realiza, pe când asimetrie înseamnă dezechilibru, dezorganizare în vederea unei noi organizări, acțiune, mișcare.
      Din acest motiv, studiul asimetriilor – inclusiv al conflictelor asimetrice – devine fascinant. Se pot găsi numeroase răspunsuri unor probleme cu soluții multiple, în timp ce alte probleme care se cer grabnic rezolvate se vor înmulți, se pot sesiza sensuri noi ale unei atât de vechi și de controversate dialectici strategice. Iar acest lucru este foarte important pentru definirea corectă atât a conflictului care, nolens, volens, împinge lumea înainte, cât și a războiului care se consideră ca o trage totdeauna înapoi. Dacă este vorba de conflict, se impune să avem imaginea, în primul rând, a unei stări nonviolente de neînțelegere, dezacord sau ciocniri de interese antagonice între părți adverse, care pot degenera, în anumite condiții, în diferende și acțiuni violente și chiar în război. Dacă acceptăm în fapt că apariția și dezvoltarea conflictelor este determinată de trecerea (voluntară sau nu) peste anumite limite, în general cunoscute, și de incapacitatea celor în cauză de a face față unor presiuni de stare, intrarea în noua eră a cunoașterii echivalează cu un spor semnificativ al potențialului de anticipare și răspuns la situațiile-limită și al capacității de control asupra disfuncțiilor.   În mod logic, deci, aceste se ar trebui să conducă la diminuarea sau chiar eliminarea tensiunilor, a disfuncțiilor și dezechilibrelor critice și îndeosebi a celor explozive. Toate acestea ar urma să se producă înainte de agravarea situațiilor ce pot deveni conflictuale, mai ales în fazele primare, de deosebiri, de opoziție, de contradicții rezolvabile încă la masa tratativelor. Conflictul ca stare, ca moment de dezechilibru, ca limită, în evoluția și manifestarea diverselor tipuri de relații (când există pericolul ruperii echilibrului), ramâne inevitabil un proces obiectiv, dar modalitățile de soluționare nu trebuie să devină violente sau preponderent violente, ci dimpotrivă. Asimetria există și în lupta evolutivă, la nivelul speciilor, al vieții, în general. Ea nu este o invenție a omului. Există în natură de milioane de ani. Așa cum există lupta. Așa cum există agresivitatea, unul din cele mai controversate concepte în teoriile evoluționismului
      Războiul, fie el și asimetric, ca formă extremă de soluționare a conflictului, ar trebui să fie depășit, încetând să reprezinte o necesitate sau o prioritate. Cu siguranță însă, războiul nu va dispărea ca posibilitate și nici ca fenomen social. Vor exista și se vor manifesta încă forme ale războiului clasic (militar) în variante modernizate, înalt tehnologizate, în contrast cu altele inedite, improvizate, ciudate chiar, neîncadrate în tiparele tradiționale. Cum va arăta cu exactitate războiul viitorului este aproape imposibil de anticipat și, mai ales, de încadrat într-o imagine model, virtuală, unică și atotcuprinzătoare. În «războiul asimetric», fiecare dintre adversari apelează la mijloace diferite, la nivelul său, fără să caute să rivalizeze cu celălalt și, la urma urmei, evitând confruntarea față în față
„Întreaga artă a razboiului se bazează pe înșelătorie. De aceea, dacă ești capabil, simulează incapacitatea; dacă ești activ, simulează pasivitatea. Dacă ești aproape, fă să se creadă ca esti departe și dacă ești departe, fă să se creadă că ești aproape. Momește inamicul pentru a-l prinde în capcană; simulează neorânduiala și lovește-l; evită-l acolo unde este puternic. Fă să i se pară ca ești în situație de inferioritate și încurajează-l la înfumurare. Nu-l slăbi nici o clipă, hărțuiește-l. Atacă-l când și acolo unde nu este pregătit; acționează când el nu se așteaptă la așa ceva[6]”. Această artă a războiului, prefigurată cu doua milenii și jumătate în urmă,  de Sun Tzî, este deosebit de actuală și în prezent.  Cu alte cuvinte, cea mai înțeleaptă strategie este să cunoști adversarul,  să-i eviți punctele tari și să-i exploatezi slăbiciunile. Altfel spus, trebuie să găsești cele mai potrivite modalități de contracarare a superiorității, indiferent de natura acesteia, recurgând la stratageme care uneori par a fi perimate.

Eliminarea conflictelor
    
   Pentru a elimina conflictele din viaţa internaţională este obligatorie  o foarte bună cunoaştere a lor. În societatea modernă, conflictul este privit de unii teoreticieni ca  raţional, constructiv şi chiar benefic pentru autoreglarea socială, în timp ce alţi  teroreticieni privesc conflictul  ca pe ceva negativ, cu urmări nedorite pentru evoluţia societăţii. Deşi preocupările pentru pace au existat întotdeauna în proiectele oamenilor de ştiinţă, abia în anii 50 ai secolului al XX-lea cercetarea în domeniul păcii şi al conflictelor a apărut ca o disciplină ştiinţifică autonomă. Aceasta avea scopul de a a analiza diversele aspecte ale conflictelor şi ale războiului precum şi  condiţiile necesare păcii[7]. De-abia după primul război mondial, când lumea a devenit conştientă de crimele  şi distrugerile în masă , pe lângă Societatea Naţiunilor şi Curtea Internaţională de Justiţie , au apărut instituţii pentru relaţiile  internaţionale în SUA şi Marea Britanie, care aveau ca scop cercetarea  conflictelor şi războaielor internaţionale, a revoluţiilor şi războaielor civile, precum şi a condiţiilor de instaurare  a unei păci mondiale de durată. În anii '20 însă, puţini au mai fost aceia care  doreau să încorporeze războiul  şi pacea în cadrul relaţiilor  internaţionale. Noua disciplină  a devenit rapid un factor  de legitimare care servea politicilor externe naţionale şi intereselor militare şi de putere a diferitelor state. Acumulările de tensiuni  în relaţiile internaţionale, crizele care n-au putut fi rezolvate în cadrul instituţiilor de securitate, fondate pe noul concept de pace şi război, au condus la apariţia celei de-a doua  conflagraţii mondiale  care a afectat sistemul de state , precum şi la  crimele puse la punct de politica  stalinistă şi fascistă. Dar cea mai teribilă a fost  perspectiva unui război atomic ce ar fi putut să ucidă popoare  întregi. Acest lucru  a făcut ca cercetarea din domeniul păcii să se impună  la sfârşitul anilor 50 ca o reacţie la ideologia impusă de Războiul  Rece[8]. Scopul cercetărilor din domeniul păcii, nu a constat numai în monitorizarea, delimitarea şi restrângerea fenomenului războiului, ci în eliminarea acestuia ca tip de relaţie socială şi interstatală. Se urmărea astfel ca cercetarea în domeniul păcii să reia ideile considerate anterior utopice cu privire la instaurarea păcii
mondiale. Acest curent care se concentra mai degrabă pe monitorizarea războaielor şi pe ţinerea sub control a conflictelor a funcţionat mai întâi în paralel cu cercetarea în domeniul păcii , în cadrul studiului războaielor şi mai ales pe teritoriul SUA[9]. Ideea de Europă unită a devenit o temă majoră  şi fundamentală care a însufleţit  eforturile ce au dus la materializarea şi devenirea construcţiei  europene, cunoscută astăzi ca Uniunea Europeană. Iniţial, ea a fost  abordată din perspectiva găsirii unei soluţii  pentru evitarea conflictelor dintre statele bătrânului continent şi implicit pentru o viaţă mai bună şi mai sigură a populaţiei. Aceste deziderate s-au păstrat pe parcursul vremii până în ziua de azi şi sunt principalele forţe motrice ale integrării europene[10].
           Secolul XX a însemnat pentru comunitatea internaţională o evoluţie din punct de vedere a viziunii asupra conflictelor internaţionale, precum şi o schimbare majoră a modului de reacţie faţă de acestea. Construcţia şi menţinerea păcii a devenit o preocupare principală a liderilor actuali şi a organismelor de influenţă pe plan internaţional. În acest context, medierea, ca metodă alternativă de soluţionare a litigiilor internaţionale, reprezintă un fenomen din ce în ce mai răspândit, fiind folosită cu un real succes în sfera relaţiilor internaţionale. Umanitatea a trăit şi va mai trăi experienţe din care poate să extragă lecţii pentru evoluţie. Îmi place să cred că liderii statelor vor fi destul de inteligenţi să ia măsurile cele mai puţin dureroase pentru oameni şi planeta pământ. Trecutele experienţe traumatizante ar trebui să fie un izvor de informaţii, care să ne ajute să luăm deciziile corecte pentru binele tuturor. Pentru aceasta, cei ce conduc destinele omenirii ar trebui să cunoască foarte bine istoria, căci superficialitatea nu are voie să ne fie călăuză.








BIBLIOGRAFIE ( pentru cele 5 parti)

A.  Autori români şi străini:

* Antonescu Olimpiodor, Jandarmii în operaţiuni de menţinere a păcii, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti 2007.

* Stoica Marcela Monica, Uniunea Europeană, o abordare instituţională, ediţia a II-a, Editura Pro-Universitaria, Bucureşti 2010.

* Crizele internaţionale, suport de curs Lector univ.Băncilă Andi Mihail, Bucureşti 2012.

* Preda Gavriil, curs universitar, Bucureşti 2012.

* Curs, Crize şi relaţii internaţionale, Bucureşti, 2011.

*C.F.Hermann, Crisis in Foreign Policy, Indianapolis, Bobs Merril Co, 1969

*Dr. Paul Vasile, Conflictele secolului XXI, Editura Militară, București, 1999.
* Sun Tzî, Arta războiului, Editura Militară, București, 1976.
*Iosif Armaș, Cornel Purcarea, Paul Danut Duta, Actiunea militară la granița dintre milenii, Editura Militară, București, 2001.


B. Infografie


http://www.scrigroup.com/istorie-politica/istorie/Conflictele-si-crizele-din-sis32554.php
http://www.actrus.ro/reviste/1_2001/g_2.html



[1] Aceasta este o tendinţă obişnuită  pentru un guvern autocratic, aflat în situaţia de a recurge la violenţă, pentru a nu-şi asuma un risc de natură militară
[2] De exemplu, integritatea teritorială, securitatea naţională, existenţa ţării, etc.
[3] Dacă un stat provoacă o criză uzând de violenţă, este de presupus că victima acestei agresiuni va fi tentată de a replica în acelaşi mod, chiar dovedindu-se mai violentă. Fiecare etapă este mai gravă şi mai grea în consecinţe decât precedenta
[4] Crize şi relaţii internaţionale, p.31
[5] Ibidem, p. 32
[6]  Sun Tzî, Arta războiului, Editura Militară, București, 1976, p.24,33.
[7] Antonescu Olimpiodor, Jandarmii în operaţiuni de menţinere a păcii, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti 2007, p.16
[8] Ibidem, p.16.
[9] Ibidem, p.17.
[10] Stoica Marcela Monica, Uniunea Europeană, o abordare instituţională, ediţia a II-a, Editura Pro-Universitaria, Bucureşti 2010, p.13

Un comentariu: