vineri, 31 mai 2013

Conflicte IV



Conflicte clasice - criza
    
     Criza este un moment de ruptură în interiorul unui sistem organizat, ce implică obligaţia factorilor decizionali  de a-şi defini o poziţie fie în favoarea conservării, fie pentru transformarea sistemului dat, în perspectiva întoarcerii sale la un echilibru.
   Sunt calificate drept crize, momentele de tensiune dintre state[1]. În esenţa lui, cuvântul criză implică noţiunea de decizie, căci fără necesitatea luării unei decizii şi, prin urmare, fără o judecată prealabilă, criza nu există. Charles Hermann[2] spunea că o criză este o situaţie care ameninţă obiective net prioritare ale unităţii de decizie; reduce timpul de răspuns în timp util înainte ca decizia să poată fi transformată în acţiune; surprinde pe membrii unităţii de decizie prin apariţia sa[3]. De asemenea,  generalul Beaufre consideră criza: „o stare de tensiune în cursul căreia există riscul maxim al escaladării spre un conflict armat, în care adversarul să fie împiedicat să dobândească un anumit avantaj politic sau militar”, iar Generalul Poirier susține faptul că o criză reprezintă: „o deteriorare bruscă sau graduală a factorilor de echilibru ce asigură în mod obișnuit raporturile de coexistență între state”. Toate aceste definiţii comportă diverse puncte de vedere comune, cum ar fi: ruptura cu un statu quo şi amânarea stării de echilibru; perceperea crizei de către actori ca un ansamblu de ameninţări, pericole, riscuri; posibilitatea confruntării militare; aspectul relativ şi niciodată absolut al crizei; existenţa unor decizii importante de luat , în timp ce nimeni nu are acces la ansamblul informaţiilor, de altfel indispensabile în luarea oricărei decizii corecte , şi operarea într-o atmosferă marcată de îngrijorare, timpul fiind întotdeauna limitat , iar tensiunea mai mult sau mai puţin ridicată[4].
   Ce-i drept, istoria oferă puţine exemple de oameni, societăţi sau state, care trăind o anumită vreme alături unii de alţii, să reziste fără a manifesta divergenţe de vederi sau interese. Adâncite, aceste divergenţe au riscat să se transforme în război. Cu toate acestea, tot istoria ne-a arătat că o criză nu înseamnă obligatoriu un război. Odată declanşată, o  criză naşte o ruptură de statu-quo şi amână crearea stării de echilibru; cei implicaţi o percep ca pe un ansamblu de ameninţări, pericole şi riscuri; se creează posibilitatea unei confruntări militare; determină o stare relativă, niciodată absolută; impune adoptarea unor decizii importante fără a avea acces la întreg ansamblul informaţional. În gestionarea unei crize au fost identificate mai multe faze:  precriza, escaladarea[5], criza, destinderea, impactul. Precriza este faza în care se văd simptomele, iar acest lucru alarmează, deoarece criza poate să apară oricând. Raporturile internaţionale se înăspresc, deciziile neplăcute trebuie luate mai des. În plus, apar incidente în diverse locuri, ca un preludiu a ceea ce va urma. Sistemele de apărare se agită, se fac diferite manevre, iar între state se înregistrează divergenţe de ordin ideologic, religios, teritorial, etc.
Primele măsuri pentru evitarea „bolii” pot consta în boicot[6] şi embargo[7]. Cu toate acestea, nu putem vorbi de o criză în adevăratul sens al cuvântului, căci raporturile dintre actori nu sunt marcate de urgenţă. Se poate vorbi însă  de un timp pentru reflecţie şi consultări. De asemenea, se informează, se documentează şi fac ipoteze. În acest răstimp, nimeni nu doreşte  războiul. Statele şi persoanele care le reprezintă, care nu au intenţii agresive sau ostile speră la o rezolvare pe cale diplomatică, iar intenţiile lor sunt de regulă paşnice.   În concluzie, precriza înseamnă o interacţiune la nivel scăzut a doi sau mai mulţi actori. Tensiunea este anormală, dar totuşi limitată. Însă nu se întâmplă în toate cazurile la fel. Dacă precriza scapă de sub control, în sensul că nu este reglată, poate degenera neaşteptat, din cauza unui incident care aprinde spiritele. Dacă se întâmplă aşa, vorbim de ruptură, iar aceasta poate spulbera chiar şi cele mai bune intenţii. O ruptură poate avea mai multe aspecte, şi anume: o acţiune ostilă, spre exemplu preluarea unui teritoriu drept gaj de către un stat în detrimentul altui stat; un eveniment destabilizator, de exemplu asasinarea unui şef de stat; o modificare a mediului internaţional, ca urmare a unei declaraţii unilaterale de anexare.
      Escaladarea are loc atunci când echilibrul sistemului internaţional sau al unui subsistem regional până atunci păstrat pare grav compromis. Toate evenimentele se succed în direcţia agravării situaţiei. Tot mai multe segmente ale societăţii interne sau internaţionale se implică: declaraţii ale oamenilor de stat aşteptate de opinia publică, implicarea mass-media, manifestări naţionaliste, demonstraţii militare sau chiar conceperea unui ultimatum faţă de un act considerat inadmisibil. Aceste reacţii sau comportamente observabile la un actor X, induc adversarului său Y, atitudini asemănătoare, poate chiar mai violente, după caz. Acesta este un punct periculos în drumul spre restabilirea păcii: „ Factorii pasionali, psihologici sau iraţionali riscă să influenţeze deciziile conducătorilor. Spaima, nervozitatea, enervarea înlocuiesc reflecţia în condiţii calme. Îşi face apariţia surescitarea. Opinia publică, manipulată sau reacţionând în mod spontan la evenimente, joacă un rol singular, şi anume, se manifestă,pe rând, favorabilă sau ostilă domolirii[8]”.   Este un moment riscant, căci războiul poate izbucni în orice moment. Motivele care ar putea duce la un eventual război trebuie căutate în interiorul sistemului internaţional în cauză, la statele –actori, dar şi în natura crizei declanşate. După aceste  date, se poate constata, după caz, că un  sistem internaţional  în care există diferende  profunde între state, ori de-a lungul istoriei conflictele mai vechi nu s-au stins,  ar putea favoriza  un război. În cele mai multe cazuri, aceste resentimente, în aparenţă reprimate sau aflate în stare latentă, sunt prezente în memoria colectivă. Avem deci o forţă uriaşă[9] ale cărei reacţii sunt foarte greu de estimat. Prin urmare, motivele unei crize bruşte se asociază cu un conflict trecut[10], făcând rezolvarea şi mai grea.


[1]  De exemplu, perioada de intensă activitate diplomatică din vara anului 1914, aşa numita criză de la Sarajevo sau criza rachetelor din Cuba, 1962
[2] C.F.Hermann, Crisis in Foreign Policy, Indianapolis, Bobs Merril Co, 1969.
[3]  Crize şi relaţii internaţionale, p.14
[4] Ibidem, p. 15
[5]  conflictul poate duce  la război
[6] Interdicţie declarată împotriva unui individ, al unui grup social , a unui stat, etc., prin care se stabileşte refuzul de a cumpăra, a vinde sau a întreţine orice fel de relaţii cu cei supuşi acestui procedeu. Mijloc de constrângere constând în întreruperea organizată a relaţiilor economice, politice, etc, cu o ţară, cu o întreprindere etc., în semn de protest.
[7] Interzicere de către un stat a exportului sau importului de mărfuri într-o sau dintr-o țară, ca sancțiune pentru încălcarea unor reguli sau principii de drept internațional sau ca mijloc de presiune politică./Reținere de către un stat a navelor comerciale sau de mărfuri altui stat aflate pe teritoriul sau (în condițiile în care a survenit un conflict între statele respective)
[8] Crize şi relaţii internationale,  p.29
[9] Blocada Berlinului , în anul, 1948, a arătat lumii cât de agresive erau intenţiile URSS
[10] Dacă în evenimentele din trecut s-a folosit violenţa, precedentul creat este şi mai grav. O eventuală confruntare favorizează utilizarea armelor, metodă considerată ca o ieşire normală  din criză. Dacă mai sunt şi amintiri trecuteîn care s-a folosit violenţa, criza poate degenera ăn război, de asemenea.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu