Conflicte
clasice - criza
Criza este un moment de ruptură
în interiorul unui sistem organizat, ce implică obligaţia factorilor decizionali de a-şi defini o poziţie fie în favoarea
conservării, fie pentru transformarea sistemului dat, în perspectiva
întoarcerii sale la un echilibru.
Sunt
calificate drept crize, momentele de tensiune dintre state[1].
În esenţa lui, cuvântul criză implică noţiunea de decizie, căci fără
necesitatea luării unei decizii şi, prin urmare, fără o judecată prealabilă,
criza nu există. Charles Hermann[2]
spunea că o criză este o situaţie care ameninţă obiective net prioritare ale
unităţii de decizie; reduce timpul de răspuns în timp util înainte ca decizia
să poată fi transformată în acţiune; surprinde pe membrii unităţii de decizie
prin apariţia sa[3].
De asemenea, generalul Beaufre consideră
criza: „o stare de tensiune în cursul căreia există riscul maxim al escaladării
spre un conflict armat, în care adversarul să fie împiedicat să dobândească un
anumit avantaj politic sau militar”, iar Generalul Poirier susține faptul că o
criză reprezintă: „o deteriorare bruscă sau graduală a factorilor de echilibru
ce asigură în mod obișnuit raporturile de coexistență între state”. Toate
aceste definiţii comportă diverse puncte de vedere comune, cum ar fi: ruptura
cu un statu quo şi amânarea stării de echilibru; perceperea crizei de către actori
ca un ansamblu de ameninţări, pericole, riscuri; posibilitatea confruntării
militare; aspectul relativ şi niciodată absolut al crizei; existenţa unor
decizii importante de luat , în timp ce nimeni nu are acces la ansamblul
informaţiilor, de altfel indispensabile în luarea oricărei decizii corecte , şi
operarea într-o atmosferă marcată de îngrijorare, timpul fiind întotdeauna
limitat , iar tensiunea mai mult sau mai puţin ridicată[4].
Ce-i drept, istoria oferă puţine exemple de
oameni, societăţi sau state, care trăind o anumită vreme alături unii de alţii,
să reziste fără a manifesta divergenţe de vederi sau interese. Adâncite, aceste
divergenţe au riscat să se transforme în război. Cu toate acestea, tot istoria
ne-a arătat că o criză nu înseamnă obligatoriu un război. Odată declanşată,
o criză naşte o ruptură de statu-quo şi
amână crearea stării de echilibru; cei implicaţi o percep ca pe un ansamblu de
ameninţări, pericole şi riscuri; se creează posibilitatea unei confruntări
militare; determină o stare relativă, niciodată absolută; impune adoptarea unor
decizii importante fără a avea acces la întreg ansamblul informaţional. În
gestionarea unei crize au fost identificate mai multe faze: precriza, escaladarea[5],
criza, destinderea, impactul. Precriza este faza în care se văd simptomele, iar
acest lucru alarmează, deoarece criza poate să apară oricând. Raporturile
internaţionale se înăspresc, deciziile neplăcute trebuie luate mai des. În
plus, apar incidente în diverse locuri, ca un preludiu a ceea ce va urma.
Sistemele de apărare se agită, se fac diferite manevre, iar între state se
înregistrează divergenţe de ordin ideologic, religios, teritorial, etc.
Primele măsuri pentru evitarea „bolii” pot consta în boicot[6] şi embargo[7]. Cu toate acestea, nu putem vorbi de o criză în adevăratul
sens al cuvântului, căci raporturile dintre actori nu sunt marcate de urgenţă.
Se poate vorbi însă de un timp pentru
reflecţie şi consultări. De asemenea, se informează, se documentează şi fac
ipoteze. În acest răstimp, nimeni nu doreşte
războiul. Statele şi persoanele care le reprezintă, care nu au intenţii
agresive sau ostile speră la o rezolvare pe cale diplomatică, iar intenţiile
lor sunt de regulă paşnice. În
concluzie, precriza înseamnă o interacţiune la nivel scăzut a doi sau mai mulţi
actori. Tensiunea este anormală, dar totuşi limitată. Însă nu se întâmplă în
toate cazurile la fel. Dacă precriza scapă de sub control, în sensul că nu este
reglată, poate degenera neaşteptat, din cauza unui incident care aprinde spiritele.
Dacă se întâmplă aşa, vorbim de ruptură, iar aceasta poate spulbera chiar şi
cele mai bune intenţii. O ruptură poate avea mai multe aspecte, şi anume: o
acţiune ostilă, spre exemplu preluarea unui teritoriu drept gaj de către un
stat în detrimentul altui stat; un eveniment destabilizator, de exemplu
asasinarea unui şef de stat; o modificare a mediului internaţional, ca urmare a
unei declaraţii unilaterale de anexare.
Escaladarea are loc atunci când
echilibrul sistemului internaţional sau al unui subsistem regional până atunci
păstrat pare grav compromis. Toate evenimentele se succed în direcţia agravării
situaţiei. Tot mai multe segmente ale societăţii interne sau internaţionale se
implică: declaraţii ale oamenilor de stat aşteptate de opinia publică,
implicarea mass-media, manifestări naţionaliste, demonstraţii militare sau
chiar conceperea unui ultimatum faţă de un act considerat inadmisibil. Aceste
reacţii sau comportamente observabile la un actor X, induc adversarului său Y,
atitudini asemănătoare, poate chiar mai violente, după caz. Acesta este un
punct periculos în drumul spre restabilirea păcii: „ Factorii pasionali,
psihologici sau iraţionali riscă să influenţeze deciziile conducătorilor.
Spaima, nervozitatea, enervarea înlocuiesc reflecţia în condiţii calme. Îşi
face apariţia surescitarea. Opinia publică, manipulată sau reacţionând în mod
spontan la evenimente, joacă un rol singular, şi anume, se manifestă,pe rând,
favorabilă sau ostilă domolirii[8]”. Este un moment riscant, căci
războiul poate izbucni în orice moment. Motivele
care ar putea duce la un eventual război trebuie căutate în interiorul
sistemului internaţional în cauză, la statele –actori, dar şi în natura crizei
declanşate. După aceste date, se poate
constata, după caz, că un sistem
internaţional în care există
diferende profunde între state, ori de-a
lungul istoriei conflictele mai vechi nu s-au stins, ar putea favoriza un război. În cele mai multe cazuri, aceste
resentimente, în aparenţă reprimate sau aflate în stare latentă, sunt prezente
în memoria colectivă. Avem deci o forţă uriaşă[9]
ale cărei reacţii sunt foarte greu de estimat. Prin urmare, motivele unei crize
bruşte se asociază cu un conflict trecut[10],
făcând rezolvarea şi mai grea.
[1] De exemplu, perioada de intensă
activitate diplomatică din vara anului 1914, aşa numita criză de la Sarajevo
sau criza rachetelor din Cuba, 1962
[2] C.F.Hermann, Crisis in Foreign Policy, Indianapolis,
Bobs Merril Co, 1969.
[3]
Crize şi relaţii internaţionale, p.14
[4] Ibidem, p. 15
[5] conflictul poate duce la război
[6] Interdicţie declarată împotriva
unui individ, al unui grup social , a unui stat, etc., prin care se stabileşte
refuzul de a cumpăra, a vinde sau a întreţine orice fel de relaţii cu cei
supuşi acestui procedeu. Mijloc de constrângere constând în întreruperea
organizată a relaţiilor economice, politice, etc, cu o ţară, cu o întreprindere
etc., în semn de protest.
[7] Interzicere de către
un stat a exportului sau importului de mărfuri într-o sau dintr-o țară, ca
sancțiune pentru încălcarea unor reguli sau principii de drept internațional
sau ca mijloc de presiune politică./Reținere de către un stat a navelor
comerciale sau de mărfuri altui stat aflate pe teritoriul sau (în condițiile în
care a survenit un conflict între statele respective)
[9] Blocada Berlinului , în anul, 1948,
a arătat lumii cât de agresive erau intenţiile URSS
[10] Dacă în evenimentele din trecut s-a
folosit violenţa, precedentul creat este şi mai grav. O eventuală confruntare
favorizează utilizarea armelor, metodă considerată ca o ieşire normală din criză. Dacă mai sunt şi amintiri
trecuteîn care s-a folosit violenţa, criza poate degenera ăn război, de
asemenea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu