Speranţă şi blestem

   Aveam câţiva ani, când bunicul  îmi povestea despre războaiele mondiale, la care a participat...


Pe geamul de la uşa casei
A apărut ceva, un nu ştiu ce,
Hai, tată, vino să vezi ce-i
Şi spune-ne mai iute ce înseamnă.

-Ce ai, copile, de mă tragi de mână?
Lasă-mă să-mi termin treaba
Du-te maică-ti de-i spune
Ce-ai de spus, şi mai dă-mi pace!

-Lasă rufele tu, mamă, vin’ cu mine
Să-ţi arăt, că pe geamul de la uşă,
E ceva, un nu ştiu ce,
Care rău mă întristează şi nu ştiu, mamă, de ce.

-Bine...hai copile, dar mai bine ai pleca
Să te joci cu alţi copii, care sunt de seama ta,
Nu mă sâcâi atâta, cu-ale tale vorbe goale
Şi din lucrul meu, mai bine nu m-ai lua!


-Uite, vezi,  măicuţă dragă, ce ţi-am spus e adineauri
Nu este o vorbă goală, e aievea şi tu vezi,
Dar de ce mă rog te sperii
Spune , mamă, ce înseamnă?

-Nu e semn bun, măi copile,
Fugi la taică-tu de-l cheamă!

-Vezi bărbate, e un semn rău
Ce s-abate-n casa noastră, peste noapte!

-Cine e femeia aceea care plânge în fereastră
Şi ţinând pruncul în braţe îl tot mângâie mereu?

-Maica Domnului, copile, ş-a venit să ne arate
Că semn rău la orizonturi se iveşte în curând!


-Dar de ce tocmai la noi semnul rău să se arate?
 Sunt atâţi oameni în lume care-s buni şi-ar vrea dreptate!


-Nu ştiu ce să spun, copile, şi mai rău e,
Că nu pot face nimic, să împiedic răul care
Va veni pe capul nostru, ca flama mistuitoare.

Pe uliţe zarvă mare, lume multă  se foieşte
Pentru că femeia-ceea şi la geamul lor vesteşte.
Ei cu pensula încearcă să vopsească chipul candid
Care plânge, plânge, plânge, varsă lacrimi  pe pământ
Crezând că, vopsindu-l,  îl vor acoperi
Şi norii cei negri  la ei nu s-or opri.
Dar rău, mai rău ei fac acoperindu-i plânsul chip
Căci strigăte se-aud, războiul a-nceput!


-Veniţi la adăposturi, urgia se abate
Pe viaţa noastră scurtă şi plină de păcate!

-Ce faci aicea, tată? Dar  unde vrei să pleci
Acum, în miez de noapte, nu vezi ce e afară?
Măicuţa noastră plânge, la piept ne strânge tare
Uitându-se la tine că pus eşti pe plecare.
Hai spune-mi, tată, unde vrei să pleci?

- Mă voi duce departe,  să apăr bucăţica
De ţărnă ce-o avem, din moşi şi din strămoşi,
S-aveţi grijă de voi, rămâneţi dar cu bine,
Eu plec acum la drum şi vă las sănătoşi!

Te rog, nu pleca, tată, pe noi cu cin’ ne  laşi?
Măicuţa noastră-i slabă, nu poate să ne ţină
Şi nici să ne ascundă de umbra ce la drum a plecat
S-adune cât mai multe vieţi în a ei gură!

Ia-mă cu tine tată, să lupt cu moartea rea
Nu mă lăsa acasă cu fraţi şi sora mea!
Nu vezi, tăicuţă dragă, că plâng şi tare-aş vrea
Nu-mi da drumul la mână, nu, nu, nu mă lăsa!

-De ce măicuţă dragă pe mine  nu mă ia
Să-i fiu de ajutor când clipa-i va fi grea?

-Vino aici copile, şi taci, te rog, odată,
Că nici nu eşti bărbat făcut în firea toată!
Mai bine stai aici la pieptul meu, că te voi apăra
De chinul, de urgia şi de moartea rea
Am să vă ţin alături atât cât voi putea!

...........................................................................

Ce noapte-nfricoşată! Se-aud bubuituri
Iar ici şi colo câte-o casă arde-n flăcări
Şi ţipete-ngrozite, de mame părăsite,
Se-aud în depărtări.

E ora umbrei! Şi n-o să se oprească
Cea moarte nesătulă de a lua vieţi,
Pân ce paharul n-o să dea pe-alături
Şi tot în gura mare ţipă că nu s-a săturat
Mai vrea, mai vrea, mai vrea!

-Vino moarte lângă mine, hai să facem o-mpăcare:
Tu laşi oamenii în pace şi în locul lor mă iei!
Tu n-ai milă moarte acră de copii rămaşi orfani
Şi de mame-ndoliate care plâng de câţiva ani?

-Ce să fac eu cu un suflet, nu-mi intră nici la măsea
Eu nevoie am să satur burta mare ce mă roade
Şi îmi cere mult mai multe suflete, pentru-a avea
Mult timp de-acum înainte mâncare pe-ndestulate,
Fugi să nu te-nhaţ acuma! Piei acum din faţa mea!


-Doamne, vin acum la tine să te rog
Opreşte focul şi urgia ce-ntre noi se abătu
Dă-le gândul bun acelor ce pornit-au cest măcel
Şi pe noi ne-ajută, Doamne, să scăpăm teferi din el!

În cin’ s-a născut ideea de această cruntă luptă
Şi această mare vrere de mărire şi putere
Să-i dai Doamne, după inima lui cea haină
Iară trupul blestemat să nu-l primeşti în ţărână!
Aruncă-ţi privirea, Doamne, spre acest pământ udat
Cu sânge de oameni mari şi copil nevinovat
Stinge focul ce se-aprinse peste tot cât vezi cu ochii
Şi opreşte suferinţa şi păcatul cel viclean
Dă-ne pacea cea dorită,  de cum în mii de ani!

Unde îţi întorci privirea  e măcel şi jale multă
Iar ecoul vaietelor se aude mai departe de-orizonturi,
Iar de mergi prin ţintrimuri,  observi că s-au înmulţit
Crucile ce stau în vânturi, neclintite, fără frică,
De bubuituri şi focuri ce se-ntind în aer fără
A ţine seama de jalea şi de zbuciumul cutremur
Care lumea o străbate făr’ a fi oprit de nimeni!

-Mamă scumpă, de ce plângi şi părul din cap ţi-l smulgi
De ce mama mea cea bună pe mine nu mă auzi?

Oh, copile, vino-ncoace, tatăl tău, în războiul cel turbat
A pierit. Iar eu singură cu tine am rămas,
Frăţiorii tăi mai mici dispărut-au în cea  turbare
Ce-apucă pământul nostru din uscat până la mare

...............................................................................

-Paaace! Pace! Se aude în văzduh.
Chiote de bucurie ce din plânsuri s-au născut,
Ies copiii mici şi mame, ce de moarte  au  scăpat
Şi se bucură de soare, vin bărbaţi neînfricaţi
Ce cu umbra au dat piept, ş-acum se întorc acasă
La bucata de ţărână, la copii şi la nevastă.

Dar câţi oare din războiul blestemat se vor întoarce
Câţi din ei s-a îndurat moartea-n burta-i să nu-i toace?
....................................................................................
-Nu mai plânge, mamă bună, şi lacrimi nu mai vărsa,
De acum m-am făcut mare, ca tata te-oi ajuta,
Ţi-oi fi blândă alinare pentru negre bătrâneţi
Mi-oi lua şi o nevastă,  spre a-ţi face şi nepoţi,
Vom trăi în pace-adâncă până ce se va sfârşi
Viaţa asta amărâtă, care trece zi de zi.


Georgeta Istrate

2 comentarii:

La psiholog. De vorbă cu Florentina: Forța cuvintelor stă în emoția rostirii

  - Cât de importante sunt cuvintele? Care este puterea lor?   -   Cuvintele se formează în interiorul nostru. Limbajul este un rezult...