Ploaia de vară

    Ajunsă la vârsta adolescenţei, fata îşi propuse să încerce magia  despre care vorbesc scriitorii în romanele lor de dragoste. Întotdeauna se întrebase: dacă ceva nu este în regulă cu mine? Dacă eu nu sunt înzestrată ca celelalte fete? De unde să ştiu cum ar trebui să fiu? Ei bine, acum era hotărâtă să afle singură dacă acea magie este adevăr sau legendă. Oare,  cum să facă?

     Potopul

     Deodată, nori negri acoperiseră cerul, anunţând o ploaie teribilă. În următoarele secunde stropii se zdrobeau  de trotuar cu o viteză uluitoare. Petalele trandafirilor, care scoteau capul peste garduri,  păreau să se topească sub atacul ploii. Un parfum curat se amesteca cu picăturile repezi, ca într-un dans ameţitor. La început, fetei  îi plăcuse, dar acum îi era frig. Grăbi pasul. Ajunse la podul cel mare. Pentru o secundă, se sprijini cu mâinile de balustradă şi privi în jos. Canalul de sub pod se umplea vertiginos. Sandalele nu-i mai erau de folos, aşa că  se descălţă şi porni încet spre centrul comunei. În aceste momente de teamă, ca un musafir neinvitat, în minte îi veni iubitul pe care-l ţinea ascuns în cămara imaginaţiei. Dar nu putu să-i vadă chipul. Doar ochii.  Îi simţi mângâierile, ocrotirea, până şi căldura sufletului, dar nu şi faţa.  

Dezastrul risipirii

     Pe ploaia asta mare, când apa părea că vrea  să o absoarbă,  în minte îi răsări o idee. Se gândi că fiecare strop de ploaie divină îl ascunde pe el, pe iubitul din imaginaţie. Că picăturile îl poartă în interiorul lor, aşa cum femeile însărcinate îşi poartă pruncii. Şi fiecare strop care o atinge  eliberează sărutul lui. Ciudat, nici nu mai simte frigul. Se înserează, iar lumea reală dispare, ca o scenă peste care cortina cade încet. Ea simte o dorinţă inexplicabilă de a se tăvăli  prin ploaie, pentru a cuprinde picăturile ce căzuseră pe lângă ea. Se gândi că, dacă  această ploaie îl ascunde pe el, risipirea aceasta este un dezastru. Un sentiment amar îi întunecă faţa, căci dacă e aşa, îl poate pierde. Priveşte în jur. Realitatea o atinge din nou. Ce bine că nu mai este nimeni pe stradă! Poate  să se scalde nestingherită în imaginea lui. Şi o face. În momentele astea, se simte  eliberată de orice constrângere, de orice fel de reguli impuse de oameni. Fericirea acestei clipe capătă dimensiuni universale, este nepreţuită. Dacă oamenii i-ar vedea fericirea,  ar fi geloşi. Ei ar obliga-o să plătească, i-ar îngenunchea,  fie şi printr-un gest dispreţuitor, fiinţa. Se ridică. Îşi întinse mâinile ca şi cum ar ruga universul să îndrepte această ploaie numai spre ea. Începe să se rotească încet. Râde, râde în hohote, iar rotirile încep să fie cât mai repezi. Deodată, cade...

      

Uimirea din priviri

     

     Când se trezi, se afla într-o cameră caldă, iar trupul îi era înfăşurat într-o pătură galbenă. Privi în jur, nu cunoştea casa, cu atât mai puţin obiectele din încăpere. Încercă să-şi amintească ce se întâmplase înainte de a-şi pierde cunoştinţa. Zâmbi. Îşi aduse aminte că se învârtea prin ploaie  într-un ritm ameţitor. Era foarte fericită.  După aceea...

     În cameră intră un bărbat. Pe chip i se citea uimirea. Nu scoase nicio vorbă. Fata îl privi curioasă, căci nu-i cunoştea chipul. Cine era acest străin? Stătea acolo mut, privirea-i era inundată de o lumină nepământeană, ca şi cum soarele ar fi răsărit pentru prima dată în ochii lui. Lumina aceea era ca un reflector pus pe ea, o lumină rugătoare, malefică, seducătoare. Doamne, era o clipă unică, încărcată cu o magie greu de înţeles. Bărbatul nici nu clipea, probabil era şi el uluit de această clipă, pe care ştia că nu i-o mai poate lua nimeni, nici măcar ea, cea care i-a dat-o. Sentimentul era reciproc. Ce se întâmplase?    Amândoi descopereau o lume nouă. Intuiau că, după această întâlnire, nu vor mai fi aceiaşi. El îndrăzni să rupă momentul, dar, fără să ştie, crea unul mult mai preţios. O forţă îl împinse lângă patul fetei, iar mâna lui îi atinse obrazul trandafiriu.Tăcerea în acele momente avea un farmec aparte, era plină de lumină, de căldură. Fata era uimită, căci se vedea în privirea lui, frumoasă, aşa cum nu se mai văzuse niciodată. Deodată,  încăperea se umplu de dragoste, care se extinse apoi peste întregul pământ. Tot universul mirosea a parfum de trandafiri jertfiţi sub greutatea ploii,  pe altarul unei iubiri care ,de data aceasta, avea chip.

   Să ucizi clipa...

    Mâna fetei scria în jurnal: să ucizi o asemenea clipă, să te faci că nu o observi, este ca şi cum ai rata o mare oportunitate. O şansă care ţi se dă o dată la o sută de ani, care durează puţin, atât de puţin încât  trebuie apărată şi trăită chiar cu preţul vieţii,  căci s-ar putea să nu o mai întâlneşti niciodată. Ea  poate fi singura fericire care ţi se dă, ca o graţie a cerului, ca o ploaie de vară  în stare să aducă pentru prima dată viaţa în deşert.

Georgeta Istrate