luni, 31 august 2015

MĂNĂSTIREA COZIA



        

   Pe malul drept al Oltului, la 20 km de Râmnicu Vâlcea , într-o zonă încărcată  de istorie, se află  Mănăstirea Cozia . Când am ajuns aici, curtea era plină de pelerini veniţi din toate colţurile ţării , căutând ,poate ,poarta ce duce spre izvoarele vieţii.


     Aici, orizontul se uneşte cu vârful muntelui  şi, la tot pasul, auzi cate un susur de apă ca o muzică sacră ce-ţi şopteşte parcă  să faci linişte pentru a nu deranja somnul istoriei şi al eroilor ei. În treacăt, am auzit vorbindu-se englezeşte  şi frantuzeşte. Semn  că străinii au descoperit comorile nepreţuite ale românilor şi au venit să le vadă.Lăcaşul reprezintă o parte a  sufletului românesc. El ascunde comori nepreţuite născute din izvoarele credinţei, istoriei şi culturii acestui neam.


       În interiorul Bisericii  era arhiplin.Se săvârşea  Sfânta Liturghie. Nu ştiu cum arătau feţele oamenilor de obicei,dar în acest moment îmi păreau  transfigurate într-o tăcere sfântă. Ochii  umezi se ridicau din când în când spre înălţimi într-o rugăciune mută, plină de emoţie.Era o sfinţenie pe care n-ai fi îndrăznit să o tulburi şi la care  nu puteai decât să subscrii.
    Lăcaşul, vechi de peste 600 de ani, m-a fermecat. Admiram  picturile care împodobeau pereţii  şi  icoanele ce parcă priveau tăcute fiecare chip ce intrase aici să se roage. Soarele pătrundea prin vitralii şi prin ochiurile de geam , schimbând  luminile şi culorile interiorului în  străluciri aproape ireale.

       După slujbă, preotul a făcut o rugăciune specială pentru pelerinii din Bucureşti. Ni s-au citit Moliftele Sfântului Vasile cel Mare ,după care ni s-au spus câteva cuvinte despre biserică , dar şi despre tot ce înseamnă Cozia.” Mănăstirea este ctitorită de Mircea cel Bătrân la 1391.A  fost renovată în anul 1517 de către Neagoe Basarab care a făcut şi fântâna ce-i poartă numele.Catapeteasma originală a ars şi a fost refacută în 1794 şi zugrăvită în anul 1907.Crucea de pe turla bisericii datează din vremea lui Mircea cel Bătrân. În pronaos se află mormintele Voievodului Mircea cel Bătrân  şi  a mamei  lui Mihai Viteazul, Maica Teofania. Mănăstirea  are două paraclise .Unul cu hramul  “Adormirea Maicii Domnului” , care datează din anul 1583, iar celălalt  mai este numit şi brâncovenesc şi are Hramul “Duminica Tuturor Sfinţilor“,datând din 1711. Este o mănăstire de călugări cu 30 de chilii. Aici se mai află un muzeu  în care sunt expuse  icoane vechi,  pictate pe lemn sau sticlă; monede; psaltirea în versuri a lui Dosoftei; tiparituri vechi etc .Pe dealul de vizavi de Cozia se află Bolniţa, zidită în anul 1543 de Petru Voievod cunoscut sub numele de Radu Paisie, pentru nevoiaşii, bolnavii şi bătrânii comunităţii.”
     M-am oprit puţin la mormântul lui Mircea . În acea clipă ce  unea prezentul cu trecutul  într-o dimensiune fără spaţiu şi  timp i-am simţit prezenţa ca pe o amprentă în afara şi în interiorul sufletului meu.Energia trecutului parcă trecea prin mine provocându-mi un fior plin de respect. Bine te-am găsit, Măria Ta! Îmi tremurau genunchii şi, cu paşi mici, am ieşit din biserică.M-am îndreptat spre muzeul de care pomenise preotul. Într-adevar obiectele expuse aici au o mare valoare istorică .La etaj, înrămată, tronează poezia lui Grigore Alexandrescu “Umbra lui Mircea la Cozia” , scrisă în cerdacul lui Mircea  din corpul de chilii dinspre Olt. Este considerată una din cele mai frumoase poezii din literatura română:

“Mircea! îmi răspunde dealul; Mircea! Oltul repetează .
Acest sunet, acest nume valurile-l priimesc;
Unul altuia îl spune;Dunărea se-nştiinţează,
Şi-ale ei spumate unde către mare îl pornesc.

Sărutare, umbră veche! priimeşte-nchinăciune
De la fiii României care tu o ai cinstit:
Noi venim mirarea noastră la mormântu-ţi a depune;
Veacurile ce-nghit neamuri al tău nume l-au hrănit”

     Am ieşit din nou în curte.Oamenii se plimbau meditativ pe aleea mănăstirii, admirând peisajul mirific într-o linişte plină de înţelesuri. Paradisul din jur colorat de trandafiri , crini şi alte specii de  flori îţi  bucurau sufletul.Simţeai că de sus, din vârful muntelui ce înconjoară locul,dumnezeirea coboară la tine obligându-te să uiţi pentru o clipă problemele ce-ţi macină viaţa.Am plecat lăsând în urmă Cozia cu Bolniţa  şi paraclisele ei, cu murmurul celor două fântâni şi cu cele şase veacuri de istorie cu gândul de a mă reîntoarce…

                                                                                                                                          Georgeta Istrate

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu