Pe Valea Teleajenului, la mai puţin de 17 km de
Vălenii de Munte , într-un decor plin de culoare, se află Mănăstirea Zamfira
care adăposteşte 40 de fiinţe ce au în comun iubirea de Dumnezeu , acea iubire
care te cuprinde în braţe şi te transformă, secându-ţi izvoarele răutăţilor.
Loc de meditaţie
Când am intrat pe poartă, mănăstirea era
înveşmântată într-un potop de raze ce-i
confereau o frumuseţe aparte.Din straturile de flori viu colorate se ridica o
linişte înaltă ce străbătea azurul cerului fără pată. Măicuţele îmi păreau
nişte albine care străbăteau aleile pietruite în grabă, fiecare la treaba ei. Chiliile,
nişte case ţărăneşti cu pridvoare din
lemn şi arhitectură tradiţională acoperite cu tablă, văruite în alb şi
împodobite cu muşcate la ferestre mă duceau cu gândul la casa bunicilor de la
ţară. Nimic nu este dur, nimic nu te agresează, poţi să meditezi în linişte,
să-ţi încarci bateriile cu energia atât de benefică.Şi în mijlocul a toate se
află biserica mare a mănăstirii, locul de unde porneşte invitaţia la rugăciune.
Nicolae Grigorescu, pictorul bisericii
Numele de Zamfira vine de la soţia unui
negustor, om de încredere al lui Constantin Brâncoveanu care, împreună cu nora sa,
ridică biserica mică în anul 1743 cu hramul “Sfânta Treime” pe terenul unei
livezi proprii.” Un secol mai târziu, în 1855, Mitropolitul Nifon înalţă
aproape de vechiul lăcaş o nouă biserică
, sfinţită la 8 septembrie 1857. Aceasta nu are pictură exterioară şi iese în
evidenţă prin turla principală imensă pe care tronează o cruce. Hramurile
sunt:”Înălţarea Domnului” şi “Sfântul Nifon.” Interiorul bisericii este un
adevărat muzeu, iar pictura executată de Nicolae Grigorescu la vârsta de 18 ani,
nu poate să nu-ţi provoace emoţii. Sfinţii poartă în fiecare detaliu o
părticică din sufletul artistului şi transmit o picătură din energia şi entuziasmul acelei vârste plină de
speranţe. Catapeteasma sculptată în lemn de tei în stil baroc este pictată tot
de Grigorescu. Spre bucuria maicilor şi a vizitatorilor pe una dintre icoanele
Maicii Domnului se poate distinge semnătura artistului.
Fost metoc al mitropoliei, în trecut lăcaşul
suferă de pe urma unui incendiu iar la cutremurul din noiembrie 1940 ajunge de-a
dreptul în stare de dărăpănare.Sub atenta îndrumare a patriarhului Justinian,
complexul mănăstiresc este refăcut, adăugându-se clopotniţa şi clădirea
stăreţiei. Micul cimitir,în care îşi dorm somnul de veci preoţi şi măicuţe,
cuprinde şi mormintele a 5 membri din familia lui Nicolae Iorga şi a
renumitului profesor de muzică psaltică Popescu Ştefănache.Curtea interioară
este acoperită cu un covor de gazon, chenare de flori şi zeci de brăduţi, toate
întreţinute cu hărnicie de maicile de aici.
Cât valorează o viaţă fără Hristos?
După
slujbă, oamenii zăbovesc în biserică. Unii stau îngenuncheaţi în rugăciune, iar
cei mai tineri admiră frumuseţea icoanelor şi priceperea celui care le-a creat.
Maica Fevronia stă retrasă pe un scaun în biserică şi urmăreşte cu privirea
fiecare credincios intrat aici să caute linişte.Câte un pelerin se apropie de
dânsa, cerând explicaţii pentru una sau alta.Ea zâmbeşte tot timpul.Te priveşte fix cu o
linişte pe care doar trăirea într-un astfel de loc şi comuniunea continuă cu
Dumnezeu le pot da. Pentru ea, lumea din afară este prea încurcată, prea
zgomotoasă şi nu crede că i s-ar potrivi. Vreau
să aflu ce a determinat-o să aleagă calea mănăstirii şi mai ales dacă este
fericită. “Fiecare îşi caută fericirea
pe care o doreşte sufletul său. Eu mi-am ales singură fericirea.Viaţa pe care o
trăiesc este un dar al Lui Dumnezeu. Eu am ales să îi închin Lui acest dar.Şi…
cât crezi că valorează o viaţă fără Hristos? Cât de greu trebuie să fie pentru
un om care nu-şi pune nădejdea odihnei şi fericirii în Dumnezeu! Priveşte în
jur. Simte liniştea; simte adierea vântului ca o suflare uşoară a lui Dumnezeu;
ascultă slujba din biserică şi închide puţin ochii; simţi cum sufletul aleargă
la pieptul lui Dumnezeu ca la un refugiu? Cunoşti tu o fericire mai mare
ca aceasta?”
Câtă
pasiune pune când vorbeşte! Mă întreb cum
poate să încapă un suflet atât de mare într-o făptură atât de mică. Cum reuşesc
nişte cuvinte atât de simple să transmită o asemenea încărcătură emoţională , o
dorinţă de a nu mai pleca de aici. Şi dacă nu ar fi obligaţiile din lume sau
fiinţele care au nevoie de tine , nimic nu te-ar împiedica să rămâi aici, unde
timpul are o altă curgere şi gesturile sunt binevoitoare. O adevărată terapie,
o lume ideală , fără răutăţi care să otrăvească şi să ucidă sufletul…
Colecţia de artă bisericească
Plină de bunăvoinţă, maica Fevronia ne
conduce spre muzeul mănăstirii prezentându-ne fiecare detaliu şi răspunzând
tuturor întrebărilor noastre.Colecţia de artă bisericească are valoare de
patrimoniu. Ea cuprinde obiecte din secolul al XIX-lea şi numeroase icoane realizate
de Grigorescu. Nu lipsesc costumele tradiţionale româneşti,o carpetă
reprezentând carul cu boi ce poartă în el fete şi băieţi îmbrăcaţi în costume
populare; lada de zestre; cărţi vechi printre care “Vieţile Sfinţilor” scrisă
în litere chirilice şi datată 1835; o
cruce de campanie tridimensională, pictată tot de Grigorescu; păpuşi de epocă
din porţelan; cădelniţe vechi; cruce de lemn sculptat îmbrăcată în filigram
aurit; paftale; mobilier sculptat, căni de lut şi ştergare ţărăneşti; ouă
încondeiate; lampadare şi icoane de argint…
La plecare, soarele scălda în linişte şi
seninătate acest loc binecuvântat şi ne mângâia feţele cu razele lui blânde.Se
lăsase o tăcere care voia să cuprindă în amintirea ce tocmai se năştea cât mai
multe detalii şi impresii , ca un depozit de linişte .Cine ştie, sătui de atâta
agitaţie, ne vom refugia în amintirea acestui loc şi vom reedita aceste
sentimente dătătoare de forţă interioară.
Georgeta Istrate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu