sâmbătă, 26 iulie 2014

Femeia ursului, partea a V-a




Ești un miracol în viața mea!

   A doua zi se plimbau amândoi pe bulevard. După o liniște îndelungată, timp în care  priveau locurile și oamenii altfel decât până acum, în sensul că percepția era una de seninătate și mulțumire, Dan Curcubeu întrerupse tăcerea:
-Rodica, propun să mergem la un restaurant. Acțiunea de divorț și obținerea postului de profesor merită sărbătorite.
- Dan, nu cred că-ți voi putea mulțumi vreodată pentru ce ai făcut să mă ajuți să fiu din nou pe linia de plutire. Știi, mă gândesc că tu ești un miracol în viața mea.
-Da? Și de ce crezi asta?
-Ți se pare puțin lucru ce mi s-a întâmplat în ultima vreme?
-Este un lucru normal, după părerea mea, faptul că ți s-a redat viața,  pe care, de altfel, ai știut să ți-o pregătești. Nu uita că ai o diplomă pentru care ai muncit mult. Este dreptul tău...
-Crezi?
-Eu întotdeauna cred ceea ce spun. Altfel de ce aș mai spune-o ? Când o să mă cunoști mai bine, o să vezi că eu nu mă joc cu vorbele.
-Dar tu ? Cine ești tu ? Cum de ai apărut așa deodată și mi-ai  schimbat viața? Amintește-ți că omul acela m-ar fi omorât în bătaie dacă n-ai fi intervenit laa timp.
-Că veni vorba, îl cunoști pe cel care te-a lovit?
-Dacă îl cunosc?! O, Dan, bunul meu prieten, nici nu știi cât de bine îl cunosc pe bețivul acela.
-Da? De ce nu mi-ai spus?
-Asta ar fi schimbat situația?!
-Poate...
-Îți spun acum. Acel bărbat  care m-a desfigurat este fostul soț.

Un suflet nobil și un profesor vicios

-Nu se poate! Și tu vrei să nu-i ceri partea ta de casă, tu nu vrei să plătească pentru ceea ce ți-a făcut? Ai uitat că, în timp ce trăiai un coșmar în pădure, el se distra cu alta? Ai uitat că te-a umilit, că te-a ironizat? Doamne, în tine trebuie să existe un suflet nobil, dacă poți ierta toate astea.
- Nu, Dan, numai că mie nu-mi place răzbunarea. Nu crezi că viața l-a pedepsit destul ? Dintr-un profesor strălucit a ajuns ultimul alcoolic. Vorbea lumea că i s-a dat un avertisment, iar după asta va urma interzicerea practicării meseriei de profesor.
- Chiar așa?! De ce?
-Este alcoolic și a fost găsit dormind în laboratorul de chimie, cu sticla lângă el. Și-a făcut nevoile în chiuveta laboratorului, în timp ce elevii erau la oră. Comportamentul lui agresiv față de elevi, aroganța față de colegi și lipsa de respect față de meseria pe care o are sunt motive serioase pentru a fi înlăturat de la catedră.  Se pare că viața îl pedepsește deja  pentru păcatele sale. Nu vreau să pun și eu paie pe foc.

Nici cât negru sub unghie...

-Îmi dai voie să-ți pun o întrebare?
-Te rog, dar nu mă supune la raționamente dificile, căci sunt destul de obosită. Știi și tu, tribunalul, discuțiile cu directorul... Încep să cred că palatul meu din pădure era mai potrivit. Îmi lipsea doar puțină afecțiune...
-Așa să fie. Și fie ca această căldură sufletească și tandrețe să nu întârzie să apară. Întrebarea mea este: crezi că în seara asta soțul tău te-a recunoscut?
-Nu știu, cred că da, sau măcar s-a gândit că semăn cu cineva cunoscut. Spun asta pentru că, atunci când mi-a vorbit urât, eu am ridicat capul și m-a putut vedea bine pentru câteva clipe.
-Nenorocitul! Scuză-mă, dar nu pot să mă abțin. Te rog, ai răbdare cu mine. Poate că mâine o să-mi treacă și n-am să mai am gândurile astea. Cel mai mult mă miră la tine puterea de a ierta. Eu știam altceva despre femei, anume că sunt întruchiparea răzbunării, dar tu ești întruchiparea iertării. Tu nu ești o femeie, ești un înger. Iartă-mă.
-Nu-i nimic. Eu cred că în tot ce mi-a făcut omul acesta este cel puțin un bine. Ursul a fost provocarea. Prin comportamentul său, l-a obligat pe soțul meu să arate cât mă iubește. Și s-a văzut: nici cât negru sub unghie... Iar binele cel mai bun ești tu, fiindcă, deși nu m-ai cunoscut, m-ai iubit ajutându-mă să îmi recapăt viața, să revin printre oameni. Se spune că oamenii sunt oglinzile noastre. Dacă e așa, undeva în mine există o variantă a soțului meu. A trebuit, în zilele și nopțile lungi pe care le-am petrecut în peștera ursului, să reflectez, să-l accept și să-l înțeleg. După acceptare, s-a întâmplat criza în care ai intervenit tu, un moment la limita dintre viață și moarte. Cum lumea din afară există și în interiorul nostru, una din variantele personalității mele ești chiar tu. Crezi că aberez?... Ziceai înainte să încep a filozofa,  că vrei să mergem să sărbătorim cele două victorii. Te-ai răzgândit?
-Deloc!  Aici, în apropiere, este un restaurant foarte bun. Mergem acolo... Ce-i? De ce mă privești așa?
-Nimic. Numai că-mi va trebui ceva timp să mă pot acomoda cu oamenii din jur.
-Cred și eu. După o perioadă de junglă de cinci ani, este momentul să revii. Dar să nu-ți faci probleme. Eu voi fi lângă tine  și-ți voi servi ca sprijin sau umăr pe care ai putea să plângi când vei simți că nu mai poți.
- Cum zici tu,  zise tânăra femeie, luându-l de braț în timp ce intrau în restaurant...


(Va urma)

Georgeta Istrate

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu