Zece mii de fotografii…
Să vedem din nou o casã, casa aia părăsită... Se plimbă cu mâinile la spate, de data asta, peste cojoc. Se oprește în fața unei picturi: “lucrarea asta am lăsat-o aici special, căci îl conține pe Marian, copil.
Am obținut fotografia de la fratele lui. Nu mi-a dat-o doar pe aceasta, mi-a dat mai multe, de la diferite vârste. Deci eu am acasă cu el, în jur de zece mii de fotografii”.
Marian era un copil extraordinar!
După ce am început să cunosc locul, oamenii s-au obișnuit cu mine. Un bărbat de vreo 70 de ani mi-a spus: Marian era un copil extraordinar, la 5 ani citea ziarul. Într-adevăr, pot să confirm : Marian era un tip extrem de inteligent, forte inteligent. Nu era el foarte citit, era profesor de limba franceză. El stăpânea foarte bine limba română, era un foarte bun vorbitor, un foarte bun povestitor și îi spuneam: Marinică, de ce nu scrii? Aveam impresia că mântuia vremea. Îi sugeram să-și găsească o preocupare. Ii spuneam că eu sunt îndrăgostit de pictură. Prin urmare, am treabă cu pictura, de dimineață până seara. Am mintea ocupată. E o fericire sa ai un talent și să te îndrăgostești mereu și mereu de ceea ce îți oferă.
O căsuță fascinantă din punct de vedere artistic
Și când am văzut, ăsta era al doilea obiectiv. Primul era fântâna, al doilea grădina- curtea lui nenea Sică, iar al treilea, aici. Parcă este Marinică aici, cu cățeii mei, și casa asta.
Când am văzut-o pentru prima dată am zis: dom’le, zici că e o operă de artă așa, în pustiirea ei!
E o casă mică, o casă părăsită. Dar când am intrat înăuntru, am avut un sentiment aparte. Mi-e dragă casa asta pentru că aici m-am întâlnit cu starea de singurătate.
Curios a fost să văd că, pe cât de mică era casa, ce poezie mare avea în ea.
Sufletul lui Marian sau imaginație?
Când pierzi iremediabil ființa iubită, disperarea și neputința sunt atât de mari, încât vrei să o vezi peste tot. Devii atent la semne, la sincronicități, la clădiri, la alte viețuitoare. Ai senzația că cel rămas fără trup vrea să îți vorbească prin orice ființă, fenomen sau obiect. O fi imaginația noastră sau realitatea? Iată ce spune artistul : “din căsuța aia, a iești un cățel schelălăind. Am zis : mă, parcă ar fi sufletul lui Marian!”
Și iată cum se naște arta : “Minunea asta mi-a trezit ideea de a pune chipul lui în această casă. De fapt, fără ferestre. Când am intrat în ea, am simțit pustietate, doar că acel schelălăit parcă era oful lui.
Îl întreb : te-ai speriat?
“Nu m-am speriat. Schelălăitul ăla mi-a trezit din nou conștiința. Am zis: dom’le, parcă a fost făcut ca el, prin cățelul ăsta, să mă facă să mă gândesc la el.
Casa asta era de fapt ca mormântul lui, că de aia era fără uși, fără ferestre.
Dacă aș fi eu fi bogatul României, dar nu sunt din păcate, aș lua-o și aș dona-o Muzeului Național de Artă Contemporană. Georgeta, știi câtă expresivitate e în toată construcția aia? După opinia mea, pustietatea aia de casă este operă de artă.
Georgeta Istrate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu