Sfârşit de aprilie…Pe la amiază, autocarul
cu pelerini se opreşte la Mănăstirea “Sfântul Antonie cel Mare” de la Mălăieştii
de Jos, comuna Dumbrăveşti, judeţul Prahova.
Copacii din jur parcă protejează şi resping orice zgomot venit din afara acestui perimetru. Aerul încărcat cu parfum de liliac şi iarbă
proaspătă se furişează în respiraţie
alungând umbrele sufletului, iar pacea
senină, mângâiată de triluri de păsări,
te îndemnă la meditaţie. Colinele verzi din jurul mănăstirii se scaldă într-o
lumină specială ce se revarsă pe acest colţ de rai. Pelerinii caută cu sufletul
ceea ce lumea nu le poate oferi: fericirea prin iubire, ascunsă doar în emoţia întâlnirii cu Dumnezeu.Stareţul Petru
Ungureanu spune că :”spaţiul ar fi pustiu
dacă nu ar fi punctat de
biserici. Inimile noastre ar fi neîmplinite dacă nu am peregrina din când în
când în perimetrul locurilor de strădanie numite mănăstiri…”
Sfinţii, indicatoare către izvorul harului divin
În biserica
mănăstirii este linişte deplină. Înăuntru mai zăbovesc două persoane: un
călugăr bătrân cu privirea blândă, care vinde lumânări în pridvor, şi Părintele
Stareţ Petru. Acesta din urmă ne primeşte cu zâmbetul pe buze şi face bucuros o rugăciune de dezlegare pentru noi. Are o
cuminţenie în priviri aproape revoltătoare, iar când vorbeşte adoptă o
atitudine umilă şi respectuoasă. Nu înţeleg de ce îşi ascunde privirea mereu! Pelerinii
sunt curioşi şi, din vorbă în vorbă, se
înfiripă o discuţie pe tema mântuirii. Deşi tânăr, părintele răspunde tuturor
întrebărilor cu răbdare şi înţelepciune. Ne spune că izvorul harului divin este
singurul care poate să curăţească şi să mântuiască sufletele nedisciplinate.Că
acea iubire eliberatoare identificată cu
Dumnezeu nu se găseşte în “puteri spirituale şi false minuni” oferite de
ocultişti şi “harismatici” care pot cel mult să ofere o plăsmuire slabă de idei
întunecate şi absurde. ”Niciodată nu a existat un asemenea timp al
învăţătorilor falşi ca acest jalnic
secol, atât de bogat în jucărioare lumeşti şi atât de sărac în minte şi suflet.
Adevărul ” spune sfinţia sa, “se găseşte numai în Biserica Ortodoxă a Lui
Hristos, izvorul fiind harul Sfântului Duh , iar adevăraţii învăţători ai
doctrinei dumnezeieşti sunt Sfinţii
Părinţi. Dar câţi din creştinii ortodocşi
ştiu îndeajuns pentru a bea din acest izvor?
Mulţi dintre ierarhii contemporani îşi
călăuzesc turmele pe căile dezastruoase
ale înţelepţilor moderni ce
promit ceva “nou” şi se străduiesc să îi
facă pe creştini a uita învăţătura adevărată, o învăţătură care se află în
total dezacord cu ideile false ce stăpânesc vremurile moderne. Ar trebui ca
piatra de temelie a clădirii sufletelor să fie învăţătura patristică. Nu există nicio problemă a vremurilor noastre încurcate care să nu-şi poată găsi soluţia printr-o
citire atentă şi smerită a vieţilor acestor sfinţi.”
Locurile sfinte
reînvie din propria cenuşă
Cu aproximativ două secole şi jumătate în
urmă, aici a existat un schit de călugări…Şi cum locurile sfinte reînvie mereu din propria
cenuşă, neţinând cont de timp sau decizii arbitrare, pe aceste locuri se află acum un complex
mănăstiresc nou nouţ.Terenul a fost donat de Guiu Ion din Ploieşti iar ctitorii
sunt Vasile Cucu din Bucureşti şi Traian
Bledea din comuna Bledeşti, judeţul Prahova. Biserica, din zid, are trei hramuri:”Sfântul Antonie cel Mare” (17
ianuarie),”Sfântul Mucenic Fanurie”(29 august), “Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul”(24 iunie).
Piatra de
temelie a fost pusă în 1995 de IPS Teodosie împreună cu un sobor de preoţi, care au săvârşit atunci slujba de sfinţire. Complexul este iniţiativa ieromonahului
Antonie Liţa care , hotărât fiind să ridice acest lăcaş, a improvizat un spaţiu de locuit într-un vagon . Condiţiile grele nu
l-au împiedicat sa strângă o obşte de 30 de monahi şi să
stabilească o rânduială de slujbe care se ţineau zilnic. După trei ani,
părintele Antonie a fost transferat în
eparhia Alexandriei şi Teleormanului. Viaţa monahală a continuat sub îndrumarea
părintelui Lazăr Nan, care a reuşit să finalizeze construcţia bisericii în faţa căreia a zidit un aghiasmatar.Tot
părintele Lazăr a demarat şi lucrările
de construcţie a unui corp de chilii care va fi finalizat de actualul părinte
stareţ , Petru Ungureanu. Acesta intenţionează să împrejmuiască perimetrul
mănăstirii cu zid şi să ridice o clopotniţă.
O frumuseţe care îţi taie respiraţia
Lăcaşul
este o construcţie în formă de cruce de
o rară frumuseţe. De pe partea exterioară a zidului bisericii, din picturi,
sfinţii încolonaţi îmbie credincioşii la
o discuţie cu Dumnezeu. Pe naos se ridică maiestuoasă turla mare
octogonală, aşezată pe un soclu pătrat şi două turle mai mici
desupra pronaosului. De o parte şi de
alta a celor două canaturi de lemn
masiv ale uşii de la intrare, meşterul
Atomi Constantin a sculptat cu măiestrie portretele a patru sfinţi, încadrate în chenare de cruci
şi viţă de vie : Antonie cel Mare, Fanurie, Ioan Botezătorul şi Vasile cel
Mare.
În interior, altarul, luminat
de ferestre la nord şi la sud, este separat de naos prin catapeteasma sculptată
în lemn de stejar de meşteri din Humuleşti.
Câţiva stâlpi de beton încorporaţi în ziduri despart naosul de
pronaos. Ambele încăperi sunt luminate de ferestre generoase. Pictura interioară, realizată în ulei de către Ade şi
Nicoleta Voicu, îţi taie respiraţia.Culorile sunt atât de proaspete şi vii
încât ai senzaţia că ai nimerit în mijlocul unui sfat ţinut de sfinţi în carne
şi oase. Din faţa tâmplei, sfatul este supervizat de Însuşi Mântuitorul şi
Maica Lui care privesc blând din icoane spre credincioşii aflaţi pe scaunele
sculptate de o parte şi de alta a încăperii, în continuarea celor două jilţuri
arhiereşti.
Călugării,
îngeri ai pământului
Pelerinii se opresc în faţa unei măsuţe pe care sunt scrise, ca un
psalm, cuvintele: « Veselitu-m-am
de cei ce mi-au zis mie : în casa Domnului voi merge. Iar eu întru
mulţimea îndurărilor Tale Doamne, voi intra în casa Ta ; închina-mă-voi în
biserica Ta cea sfântă, Doamne, povăţuieşte-mă întru dreptatea Ta, pentru
vrăjmaşii mei îndreptează înaintea Ta calea mea, ca fără încetare să
preaslăvesc o dumnezeire, pe Tatăl,pe Fiul şi pe Sfântul Duh, acum şi pururea,
şi în vecii vecilor, amin ! ». Ieşim în curte. Stareţul ne arată chiliile neterminate şi ne vorbeşte despre planul său
de a le modifica arhitectura « prea lumească ».Şi dacă tot se
vorbeşte despre clădiri, nu poţi să nu
observi tricolorul arborat pe fiecare dintre ele sau muşcatele din pridvoare . Apoi, stareţul ne
povesteşte despre viaţa de călugăr, uneori neînţeleasă :”Ţâşnirea spre lumea
îngerilor , îngeri ai pământului, cere
jertfă neîntreruptă, cere credinţă totală şi lumea nu înţelege că aceştia ,
călugării, sunt fiii cei mai curaţi, mai luminoşi, mai necesari şi mai hărăziţi
ai neamului lor. Realitatea din inima monahului, liniştea adâncă şi
gândirea înaltă trezesc sentimentul de
răspundere în jurul lor şi creează o singură şi mult aşteptată armonie. Călugărul dispune
de un mare dar şi anume o acută senzaţie a liberei capacităţi de alegere între
bine şi rău. Soluţia ortodoxă a mântuirii ce constă din smerenie, har,credinţă
şi fapte bune i se arată, pe măsură ce trăieşte mai multă vreme în mănăstire, a
fi conformă cu dreptatea, cu adevărul şi dreapta socotinţă.”
Mântuirea este accesibilă tuturor
Stareţul spune că mântuirea se
bazează pe dispoziţiile sufleteşti şi este accesibilă în egală măsură
călugărului ca şi mireanului. Singura diferenţă constă în rânduiala exterioară
a vieţii,obligatorie pentru monahi. În rest, trăirea lăuntrică şi viaţa în
duh este aceeaşi pentru toţi. Ca să ne
exemplifice, ne povesteşte despre Sfântul Antonie cel Mare, care voia să ştie
de la Dumnezeu, dacă este cineva în
Alexandria care îl întrece în virtute şi i-ar putea deveni model de viaţă. Răspunsul
vine printr-un cizmar care, prin meseria
lui, slujea oamenilor, dar trăirea interioară era socotită de Domnul un exemplu
de modestie:”ei bine, dimineaţa, după ce mă scol, mă aşez pentru câteva clipe
în faţa Lui Dumnezeu şi mă gândesc că , în tot acest mare oraş, nu este păcătos
mai mare decât mine. Şi seara fac la
fel...” Astfel cizmarul, a cărui credinţă şi smerenie îl onora pe Dumnezeu, a
fost socotit mai virtuos decât sfântul. “Desăvârşirea”, spune părintele Petru
citându-l pr Sfântul Isac Sirul, “este un adânc de smerenie”. “Nu faptul de a
fi laic sau monah are importanţă în faţa lui Dumnezeu, ci smerenia şi
modestia”.
Ne pregăteam de plecare… Prin livezile de pe coline, soarele-şi odihnea
razele blonde şi mi se părea că orizontul se dilată într-o măreţie care ne
cheamă .Şi noi deveneam tot mai mici, atât de mici că semănam cu nişte puncte
rătăcind prin grădina creaţiei…
Georgeta
Istrate
Momente redate divin de condeiul tău, Getuţa! Felicitări! Nobleţea sufletului tău penetrează slovele şi pătrunde adânc în gândurile cititorului...
RăspundețiȘtergere