luni, 26 noiembrie 2012

Mănăstirea “Sfântul Antonie cel Mare” de la Mălăieşti



     Sfârşit de aprilie…Pe la amiază, autocarul cu pelerini se opreşte la Mănăstirea “Sfântul Antonie cel Mare” de la Mălăieştii de Jos, comuna Dumbrăveşti, judeţul Prahova.



      Copacii din jur  parcă protejează şi resping orice zgomot  venit din afara acestui perimetru. Aerul  încărcat cu parfum de liliac şi iarbă proaspătă  se furişează în respiraţie alungând umbrele sufletului,  iar pacea senină, mângâiată de triluri de  păsări, te îndemnă la meditaţie. Colinele verzi din jurul mănăstirii se scaldă într-o lumină specială ce se revarsă pe acest colţ de rai. Pelerinii caută cu sufletul ceea ce lumea nu le poate oferi: fericirea prin iubire, ascunsă  doar în  emoţia întâlnirii cu Dumnezeu.Stareţul Petru Ungureanu spune că :”spaţiul ar fi pustiu   dacă nu ar fi punctat de biserici. Inimile noastre ar fi neîmplinite dacă nu am peregrina din când în când în perimetrul locurilor de strădanie numite mănăstiri…”

Sfinţii, indicatoare către izvorul harului divin

    
    În biserica mănăstirii este linişte deplină. Înăuntru mai zăbovesc două persoane: un călugăr bătrân cu privirea blândă, care vinde lumânări în pridvor, şi Părintele Stareţ Petru. Acesta din urmă ne primeşte cu zâmbetul pe buze  şi face bucuros  o rugăciune de dezlegare pentru noi. Are o cuminţenie în priviri aproape revoltătoare, iar când vorbeşte adoptă o atitudine umilă şi respectuoasă. Nu înţeleg de ce îşi ascunde privirea mereu! Pelerinii sunt curioşi şi, din vorbă în vorbă,  se înfiripă o discuţie pe tema mântuirii. Deşi tânăr, părintele răspunde tuturor întrebărilor cu răbdare şi înţelepciune. Ne spune că izvorul harului divin este singurul care poate să curăţească şi să mântuiască sufletele nedisciplinate.Că acea iubire eliberatoare  identificată cu Dumnezeu nu se găseşte în “puteri spirituale şi false minuni” oferite de ocultişti şi “harismatici” care pot cel mult să ofere o plăsmuire slabă de idei întunecate şi absurde. ”Niciodată nu a existat un asemenea timp al învăţătorilor falşi  ca acest jalnic secol, atât de bogat în jucărioare lumeşti şi atât de sărac în minte şi suflet. Adevărul ” spune sfinţia sa, “se găseşte numai în Biserica Ortodoxă a Lui Hristos, izvorul fiind harul Sfântului Duh , iar adevăraţii învăţători ai doctrinei dumnezeieşti  sunt Sfinţii Părinţi. Dar câţi din creştinii  ortodocşi ştiu îndeajuns  pentru a bea din acest izvor? Mulţi dintre ierarhii contemporani  îşi călăuzesc turmele pe căile dezastruoase  ale înţelepţilor moderni  ce promit ceva “nou” şi se străduiesc  să îi facă pe creştini a uita învăţătura adevărată, o învăţătură care se află în total dezacord cu ideile false ce stăpânesc vremurile moderne. Ar trebui ca piatra de temelie a clădirii sufletelor să fie învăţătura patristică. Nu există nicio problemă a vremurilor noastre încurcate  care să nu-şi poată găsi soluţia printr-o citire atentă şi smerită a vieţilor acestor sfinţi.”

Locurile sfinte reînvie din propria cenuşă
  
  

    Cu aproximativ două secole şi jumătate în urmă, aici a existat un schit de călugări…Şi cum  locurile sfinte reînvie mereu din propria cenuşă, neţinând cont de timp sau decizii arbitrare,  pe aceste locuri se află acum un complex mănăstiresc nou nouţ.Terenul a fost donat de Guiu Ion din Ploieşti iar ctitorii sunt Vasile Cucu din Bucureşti  şi Traian Bledea din comuna Bledeşti, judeţul Prahova. Biserica, din zid,  are  trei hramuri:”Sfântul Antonie cel Mare” (17 ianuarie),”Sfântul Mucenic Fanurie”(29 august),  “Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul”(24 iunie). Piatra de temelie a fost pusă în 1995 de IPS Teodosie împreună cu un  sobor de preoţi, care au săvârşit atunci  slujba de sfinţire.     Complexul este iniţiativa ieromonahului Antonie Liţa care , hotărât fiind să ridice acest lăcaş, a improvizat  un spaţiu de locuit într-un vagon . Condiţiile grele nu l-au  împiedicat  sa strângă o obşte de 30 de monahi şi să stabilească o rânduială de slujbe care se ţineau zilnic. După trei ani, părintele Antonie a fost  transferat în eparhia Alexandriei şi Teleormanului. Viaţa monahală a continuat sub îndrumarea părintelui Lazăr Nan, care a reuşit să finalizeze construcţia bisericii  în faţa căreia a zidit un aghiasmatar.Tot părintele Lazăr a demarat şi  lucrările de construcţie a unui corp de chilii care va fi finalizat de actualul părinte stareţ , Petru Ungureanu. Acesta  intenţionează să împrejmuiască perimetrul mănăstirii cu zid şi să ridice o clopotniţă.

O frumuseţe care îţi taie respiraţia


     Lăcaşul este  o construcţie în formă de cruce de o rară frumuseţe. De pe partea exterioară a zidului bisericii, din picturi, sfinţii  încolonaţi îmbie credincioşii la o discuţie cu Dumnezeu. Pe naos se ridică maiestuoasă   turla mare  octogonală, aşezată pe un soclu pătrat şi două turle mai mici desupra  pronaosului. De o parte şi de alta  a celor două canaturi de lemn masiv  ale uşii de la intrare, meşterul Atomi Constantin a sculptat cu măiestrie portretele a  patru sfinţi, încadrate în chenare de cruci şi viţă de vie : Antonie cel Mare, Fanurie, Ioan Botezătorul şi Vasile cel Mare.
   În interior, altarul, luminat de ferestre la nord şi la sud, este separat de naos prin catapeteasma sculptată în lemn de stejar de meşteri din  Humuleşti. Câţiva  stâlpi  de beton  încorporaţi în ziduri despart naosul de pronaos. Ambele încăperi sunt luminate de ferestre generoase. Pictura interioară, realizată în ulei de către Ade şi Nicoleta Voicu, îţi taie respiraţia.Culorile sunt atât de proaspete şi vii încât ai senzaţia că ai nimerit în mijlocul unui sfat ţinut de sfinţi în carne şi oase. Din faţa tâmplei, sfatul este supervizat de Însuşi Mântuitorul şi Maica Lui care privesc blând din icoane spre credincioşii aflaţi pe scaunele sculptate de o parte şi de alta a încăperii, în continuarea celor două jilţuri arhiereşti.

Călugării, îngeri ai pământului

  
    Pelerinii se opresc în faţa unei măsuţe pe care sunt scrise, ca un psalm,  cuvintele: « Veselitu-m-am de cei ce mi-au zis mie : în casa Domnului voi merge. Iar eu întru mulţimea îndurărilor Tale Doamne, voi intra în casa Ta ; închina-mă-voi în biserica Ta cea sfântă, Doamne, povăţuieşte-mă întru dreptatea Ta, pentru vrăjmaşii mei îndreptează înaintea Ta calea mea, ca fără încetare să preaslăvesc o dumnezeire, pe Tatăl,pe Fiul şi pe Sfântul Duh, acum şi pururea, şi în vecii vecilor, amin ! ». Ieşim în curte.  Stareţul ne arată chiliile  neterminate şi ne vorbeşte despre planul său de a le  modifica arhitectura  « prea lumească ».Şi dacă tot se vorbeşte  despre clădiri, nu poţi să nu observi tricolorul arborat pe fiecare dintre ele sau  muşcatele din pridvoare . Apoi, stareţul ne povesteşte despre viaţa de călugăr, uneori neînţeleasă :”Ţâşnirea spre lumea îngerilor , îngeri ai pământului,  cere jertfă neîntreruptă, cere credinţă totală şi lumea nu înţelege că aceştia , călugării, sunt fiii cei mai curaţi, mai luminoşi, mai necesari şi mai hărăziţi ai neamului lor. Realitatea din inima monahului, liniştea adâncă şi gândirea  înaltă trezesc sentimentul de răspundere în jurul lor şi creează o singură şi mult aşteptată armonie. Călugărul dispune de un mare dar şi anume o acută senzaţie a liberei capacităţi de alegere între bine şi rău. Soluţia ortodoxă a mântuirii ce constă din smerenie, har,credinţă şi fapte bune i se arată, pe măsură ce trăieşte mai multă vreme în mănăstire, a fi conformă cu dreptatea, cu adevărul şi dreapta socotinţă.”

Mântuirea este accesibilă tuturor

  

   Stareţul spune că mântuirea se bazează pe dispoziţiile sufleteşti şi este accesibilă în egală măsură călugărului ca şi mireanului. Singura diferenţă constă în rânduiala exterioară a vieţii,obligatorie pentru monahi. În rest, trăirea lăuntrică şi viaţa în duh  este aceeaşi pentru toţi. Ca să ne exemplifice, ne povesteşte despre Sfântul Antonie cel Mare, care voia să ştie de la Dumnezeu,  dacă este cineva în Alexandria care îl întrece în virtute şi i-ar putea deveni model de viaţă. Răspunsul vine  printr-un cizmar care, prin meseria lui, slujea oamenilor, dar trăirea interioară era socotită de Domnul un exemplu de modestie:”ei bine, dimineaţa, după ce mă scol, mă aşez pentru câteva clipe în faţa Lui Dumnezeu şi mă gândesc că , în tot acest mare oraş, nu este păcătos mai mare  decât mine. Şi seara fac la fel...” Astfel cizmarul, a cărui credinţă şi smerenie îl onora pe Dumnezeu, a fost socotit mai virtuos decât sfântul. “Desăvârşirea”, spune părintele Petru citându-l pr Sfântul Isac Sirul, “este un adânc de smerenie”. “Nu faptul de a fi laic sau monah are importanţă în faţa lui Dumnezeu, ci smerenia şi modestia”.
    Ne pregăteam de plecare…  Prin livezile de pe coline, soarele-şi odihnea razele blonde şi mi se părea că orizontul se dilată într-o măreţie care ne cheamă .Şi noi deveneam tot mai mici, atât de mici că semănam cu nişte puncte rătăcind prin grădina creaţiei…

    Georgeta Istrate

 

Un comentariu:

  1. Momente redate divin de condeiul tău, Getuţa! Felicitări! Nobleţea sufletului tău penetrează slovele şi pătrunde adânc în gândurile cititorului...

    RăspundețiȘtergere