Nu mă satur să vorbesc cu Maestrul Murivale Mureșan Vasile! El descrie atât de viu sentimentele pe care le are în legătură cu viața, moartea, natura, oamenii... Cuvintele lui pline de energie, declanșează în mine pulsiuni de care nu am fost conștientă sau nu am dat importanță până acum.
Mă apăram, mă apăram, mă apăram!
Când s-a întors acasă de la înmormântare, a trecut din nou prin pădurea care, îi trezea tot felul de amintiri pe care le unea ca într-un puzzle: Căci locul acela avea niște fulgurații de lumină, de zăpadă, de pomi, de... Eram lovit sufletește, dar mă apăram, mă apăram, mă apăram...
Abia acasă m-a apucat plânsul…
Când am ajuns acasă, când am stat în fața casei, abia atunci am realizat că el nu mai este, că nu o să mai fie acolo. În mine exista dorința de a-l mai ține viu. Ți-am spus că în perioada de dinaintea morții, eu am făcut mai multe portrete, în verde și violet, care simbolizează lupta între viață și moarte. Abia atunci, acasă, m-a apucat plânsul…
Peste 2000 de portrete să acoperi golul din suflet
“ Atunci am realizat că el nu o să mai vină de acum înainte acasă! Am tot făcut portrete. În total, într-un an de zile, am făcut 2000 de portrete. La Muzeul Național de Artă Contemporană, pe casa scărilor, am 400 de portrete, multe desene și bineînțeles, o altă serie pentru altă expoziție pe oranj, ca într-un palimpsest. Acelea sunt lucrări care se vor pune în lumină, la un moment dat. Inițial, am vrut sa fac aici, la Căminul Artei, dar am zis că e prea mult.
Răscolind amintirile…
Când vecinii mei au mers la mormântul lui Marian, fără mine, căci atunci nu m-am putut duce, mi-au spus:” vai, știi cum e peisajul din Măgura ? Minunat!
Stimulat de impresiile vecinilor Maestrul pleacă spre Măgura, însoțit de Laurențiu, un prieten apropiat: “ de data asta am mers echipat, în ideea de a face fotografii cât mai multe. De asemenea, am vrut să-i cunosc mai bine universul. Am făcut poze, am simțit nevoia să știu mai multe despre el, despre copilăria lui. În capul meu erau atât de multe amintiri! El era omul pe care eu l-am iubit, mai ales sufletește. Și, să-ți zic, satul ăsta ... Mi-am amintit că el îmi spunea deseori : de ce nu vii în Măgura? Este foarte frumoasă pentru pictură! De fapt, el ar fi vrut să-i cunosc familia, eu i-o cunoscusem, dar așa fugitiv. Acum, la înmormântarea lui, i-am cunoscut familia mai bine. De data asta, am vrut să cunosc un pic și satul.
M-am îndrăgostit de sat, ca de sufletul lui
”Ei m-au invitat și la parastasul mamei lui Marian care avea loc la moșii de vară. Am mers, într-adevăr. Atunci începeam să cunosc mai bine satul Măgura, am văzut și alte locuri. Încet, încet, eu m-am îndrăgostit de acest loc. De fapt, a fost ca și cum m-aș fi îndrăgostit de sufletul lui. Știi cum e, când ai pierdut pe cineva drag, orice fărâmă, orice amintire devine și mai dragă”.
Ideea unei expoziții
“Și apoi, încet încet s-a alimentat ideea de a face o expoziție despre el, despre satul lui, despre sufletul lui. În biserică, eu am zis: Marian avea suflet frumos ca acest sat. Măi, el semăna cu satul lui! Noi toți semănăm cu locul în care vedem prima dată lumina zilei. Locurile acelea mi-au devenit dragi. Am mers acolo în mai, iunie, august, în septembrie și octombrie. Apoi, am ținut să merg și pe 17 decembrie, exact în ziua în care el a fost internat în spital. Se împlinea deci un an de când eu nu l-am mai văzut. La vremea aceea, nu mai exista frunziș în natură. Dar am prins jocul ăsta de violet, verde, brun, un ușor galben din care izvora speranța. Întotdeauna căutam un fel de speranță în ceva din imaginea satului, știi? De fiecare dată când mă duceam, făceam câte 5-6000 de fotografii, din toate locurile. De fiecare dată era altfel. Vezi, astea sunt făcute în luna mai, pentru că au nuanțele astea de verde. Altele , sunt din iunie, altele, din august. În funcție de anotimp și de perioada din zi, lumina cade diferit.
Căutând noi emoții în acceași poveste
Am mers acolo și în ianuarie, la prima zăpadă. De fiecare dată căutam o nouă emoție. Cum să zic, în aceeași poveste, cautam o nouă emoție! De fiecare dată când mă întorceam de acolo, în mașină îmi venea să plâng.
Am treabă cu pictura de dimineață până seara
După ce am început să cunosc locul, povestește maestrul, oamenii s-au obișnuit cu mine. Un bărbat de vreo 70 de ani mi-a spus: Marian era un copil extraordinar, la 5 ani citea ziarul. Într-adevăr, pot să confirm : Marian era un tip extrem de inteligent, forte inteligent. Nu era el foarte citit, era profesor de limba franceză. El stăpânea foarte bine limba română, era un foarte bun vorbitor, un foarte bun povestitor și îi spuneam: Marinică, de ce nu scrii? Aveam impresia că mântuia vremea. Îi sugeram să-și găsească o preocupare. Ii spuneam că eu sunt îndrăgostit de pictură. Prin urmare, am treabă cu pictura de dimineață până seara. Am mintea ocupată. E o fericire sa ai un talent și să te îndrăgostești mereu și mereu de ceea ce îți oferă.
Uite, în toată perioada asta de un an, eu am stat cu mintea, cu sufletul la el. Mă trezeam dimineața cu Marian.
“La înmormântare, sora lui m-a rugat să spun câteva cuvinte…”
- I-ai simțit spiritul aproape de tine vreodată?
- Nu, dar l-am visat de mai multe ori.
Amintiri plăcute…
Marian se trezea la 5 dimineața și îmi dădea telefon, iar eu îi spuneam : mai lasă-mă, trebuie să mai dorm! El îmi povestea tot felul de lucruri. Mă obișnuisem. Când a fost internat în spital, mă suna și zicea : măi tăticule, îți dau telefon să-ți aud vocea, că m-am obișnuit cu vocea ta, tu îmi lipsești. O singură dată am fost inspirat să filmez cu celălalt telefon, dialogul video cu el, știi?
Atât de generos!
Revine la picturi și povestește cum i-au venit ideile. Mi se pare fascinant. Maestrul este atât de generos cu informațiile, încât am senzația că dăruiește. Povestește cum și de ce a îmbinat culorile, ideea și emoția care stau la baza unei lucrări. Asta îmi place foarte mult. Nu trebuie să scot vorbele cu cleștele, ca să zic așa.
Un fel de prelungire a ființei iubite
Așa s-a construit povestea expoziției. Aceste lucrări sunt rezultatul unor căutări, ca o prelungire a celui care a fost Marian: “căutăm în fiecare colțișor și, la un moment dat, într-un tablou, am zis: măi, ce ar fi să pun eu ceva acolo!
Și am pus un om cu un câine, fiindcă el, când pleca cu Vinți ( Vinți vine de la Van Gogh, era spiritul lui Van Gogh în cățelul ăsta). De atunci, am avut senzația că el este în tablou. Și zic: e Marinică!
Dar de fapt, eu l-am invocat. Știi, după aia, l-am folosit ca pe un laitmotiv pentru multe lucrări: în tablourile mele cu Măgura , cu lunca, cu strada, la fântâna Victoria… De fapt, e altceva. E tristețea mea care se plimbă prin satul ăla. Eu am un fel de tristețe, dar parcă îl aud ca și cum mi-ar zice: uite, hai să-ți mai arăt ceva, că e foarte frumos și acolo, știi?
Noul magnet al creativității : Măgura lui Marian
Și așa am descoperit satul ăsta, și asa m-am îndrăgostit de el, că satul copilăriei eu îl uit, mă crezi? Îmi uit satul, nu mă mai interesează! Acum, aici e magnetul!
Mă cuprinde un soi de durere, gândindu-mă la satul în care am copilărit. Nu aș putea să-l înlocuiesc cu niciun alt loc de pe planeta asta, căci acolo m-am bucurat pentru prima oară de libertatea copilăriei.
Totuși, sunt de acord cu maestrul întrucâtva. Ii spun: acum, satul ăsta este viu, este prezentul. Dar să știi că și satul copilăriei este viu undeva, în memorie.
“Da. Dar acolo, locul s-a alterat cu ceva. Acolo nu m-am vindecat de tot, dar nici nu mai vreau pentru că n-am fost înțeles. Ei nu au vrut să mă ajute să mă vindec. Pe când aici, locul m-a ajutat. M-am bucurat că am întâlnit oameni în satul respectiv care mi-au vorbit foarte frumos. De fapt, toată familia lui Marian este extraordinară.
Iarna , în Măgura lui Marian
Am început cu tânguirea, dar iarna nu se tânguie, numai că iarna vrea să vadă puritatea naturii în contextul respectiv…
Am mers cu Laurențiu Manolescu la Măgura. Era iarnă, iar eu i-am cerut să mergem la fântâna Victoria prima dată, abia apoi la mormântul lui Marian, iar într-un final, să trecem pe la rudele lui Marian (din felul în care îmi vorbește despre familia lui Marian – nenea Sică, sora lui Marian, etc, îmi dau seama că pictorul se simte iubit și prețuit de familia lui Marian. Sentimentul este reciproc. Ii place să-mi vorbească despre ei, chipul său se luminează și se entuziasmează ...
Am stat cu nenea Sică o oră, după care am făcut muuuulte fotografii. Și apoi am ajuns la tatăl lui Marian, la fratele lui Nicu, soția Daniela și fiul lor, adică nepotul lui Marian.
Ca să prind iarna la Măgura cât mai bine, am făcut poze peste tot , inclusiv prin spatele grădinilor: Iarna este impresionantă, e altă dimensiune a satului. Și când am ajuns acasă, deja aveam motivație să lucrez pe sentimentul iernii. Și am făcut lucrarea aia pavimentară de sus.
Sentimentul primăverii
Însă mie îmi lipsește sentimentul primăverii timpurii, ăla al vietii, al Renașterii. E bine totuși că am făcut expoziția acum că cea cu Renașterea mă va salva și pe mine. Atunci când am făcut Arcalia și neamul meu, mi-am dat seama că eu așa mă pot vindeca. Te vindeci dacă memorezi ceva pentru că tu încă mai ai proaspătă o trăire în tine. Dacă o amâni nu mai apare, nu mai sclipește. Moartea, câteodată, ne arată sensul vieții. Moartea lui Marian mi-a arătat drumul spre satul lui. Să îl fac să fie viu, căci în artă trebuie să faci să fie viu .
Natura, pentru maestrul Murivale este trăire, sentiment, emoție, este tremurul sufletului la frumusețea din jur:
“Am zis să mă mai duc când începe primăvara aia timpurie. Nu am lucrări cu sentimentul acela”
Georgeta Istrate
