Tinerii geniali ai României: Simona Matei

     Am citit de curând cartea  EUROSTUDII Vol. I. Incursiuni în vârstele Europei, apărută la Editura Universităţii din Bucureşti. Am fost plăcut impresionată. De aceea am hotărât să scriu câteva cuvinte despre fiecare lucrare şi să dau două-trei citate  care să ilustreze, pe scurt, tema abordată de fiecare  autor în parte. 

     Volumul este  alcătuit dintr-o serie de comunicări ştiinţifice susţinute la colocviile Eurostudii ale Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti. Coordonatorii  sunt Simona Drăgan şi Constantin Emil Bucur.

Autorul primului articol: Simona Matei

Universitatea din București

Tema:  URME ALE  ANTICHITĂŢII  ÎN ARTA MEDIEVALĂ : REPREZENTAREA FIGURILOR ŞI A SIMBOLURILOR MITICE  

  Lucrarea  Simonei Matei este cuprinsă între paginile 13-22 ale volumului. 

 Continuitatea artei clasice în Evul Mediu

     În lucrarea cuprinsă de volumul mai sus menţionat, Simona Matei  aduce în prim plan ideea continuității artei clasice în Evul Mediu. 
    Contrar aparenţelor, arta antică nu dispare complet din reprezentările creştine  în acea perioadă, ci este transformată în aşa fel încât să se potriveacă cerinţelor momentului. Autoarea scoate în evidenţă faptul că valorile clasice au fost adaptate și ajustate la viziunea unei lumi noi, chiar dacă arta clasică s-a menţinut  într-un mod ascuns sau clar perceptibil, ca o formă de supraviețuire a culturii antice. O reîntoarcere spectaculoasă a culturii antice avea să se producă în perioada renașterii...

Preluarea unor însuşiri ale unor personaje antice

    „Reprezentări ale lui Hercule în arta creştină timpurie se regăsesc deja , cu sensuri alegorice şi intenţii creştine, în catacombele romane. Alăturările descoperite în aceste locuri , în primele secole creştine , între scene biblice vetero-testamentare şi scene păgâne din mitologia greco-romană au fost explicate prin faptul că lui Hercule i se ataşa deja în acea perioadă un simbolism emergent ce avea să se impună tot mai mult în Evul Mediu , prin trimiteri la virtute şi forţă în faţa adversităţii (...) Aceeaşi evoluţie simbolică s-a produs şi în cazul reprezentării lui Orfeu , personaj care, într-o catacombă romană paleocreştină, este alăturat figurii lui David , ca reprezentări a doi muzicieni cu puteri magice cântând în sălbăticie . Apropierea nu este însă una între cultura veche ebraică şi cea antică greco-romană , ci există deja intenţia asimilării figurii lui Orfeu în cea a lui Isus Hristos, după prototipul Bunului Păstor , ale cărui cuvinte au fermecat omenirea” (EUROSTUDII Vol. I. Incursiuni în vârstele Europei ,pagina 15).

 Gestică şi vestimentaţie - detalii preluate din antichitate

„ Multe alte figuri și gesturi au fost împrumutate din mitologie, cum ar fi binecunoscutul gest al lamentării deznădăjduite a Sfântului Ioan din Plângerea lui Hristos de Giotto. Gestul preia un detaliu identic din expresia unui personaj în fața morții lui Meleagru, pe un sarcofag roman aflat astăzi la Muzeu Luvru din Paris”.

   „Vedem mai întâi braţele personajului aproape împins în spate, într-o răbufnire a sentimentelor de durere, aplecat peste patul de moarte a eroului antic. Giotto împrumută gestul, precum și profilul chipului, tradând o vizibilă suferință față de persoana pierdută, și i le atribuie Sfântului Ioan în cunoscuta scenă din fresca padovană”  (EUROSTUDII Vol. I. Incursiuni în vârstele Europei ,pagina 16)

    „Pe de altă parte, veșmintele zeilor și ale personajelor mitologice sunt adaptate adesea în arta Evului Mediu pentru a se potrivi cu moda epocii. Acest lucru este valabil atât pentru Occidentul medieval, cât și pentru  Bizanț. De exemplu, într-o miniatură dintr-un codice de secol XI de la Biblioteca Patriarhiei Ortodoxe Grecești de la Ierusalim (Codex Taphou 14), dedicat unor comentarii la omiliile lui Grigore din Nazianz, este zugrăvită scena nașterii lui Dionisos, în care apare Zeus reprezentat ca împărat bizantin, purtând pe cap o coroană caracteristică perioadei Evului Mediu central și purtând o tunică brodată cu aur în loc hlamidei clasice. Reprezentarea îl înfățișează pe Zeus în vreme ce îl scoate pe Dionisos din pântecele lui Semele și apoi îl coase în coapsa lui, dându-i el însuși naștere mai târziu, iar scena are inclusiv un fundal bizantin, cu ele de arhitectură și mobilier specifice” (EUROSTUDII Vol. I. Incursiuni în vârstele Europei, pagina 17)

În concluzie...

    Arta antică  poate fi identificată indubitabil în  operele de artă aparţinând  vârstei de mijloc, în special de către persoanele avizate. Ca să demonstreze aceasta, Simona Matei  analizează în amănunt studiul lui Erwin Panofsky „Renaştere şi renaşteri în arta occidentală”(1960), iar  pentru o   argumentare solidă, autoarea  se leagă, în principal,  de teoriile lui Aby Warburg despre supravieţuirea şi continuitatea formelor şi a motivelor antichităţii artistice de-a lungul epocilor, folosindu-se de opere de artă ale Evului Mediu.     Aşadar, în estul Europei, arta bizantină nu renunță total la vechile reprezentări antice, ci le adaugă  semnificațiilor specifice  creștinismului. În vestul Europei, în absența formelor artistice clasice, gândirea artistică îmbracă  conținuturile clasice în veşminte complet diferite. 

      Din fericire pentru patrimoniul omenirii, această bogăţie de cultură a supravieţuit  în Evul Mediu, chiar dacă a fost adaptată, transformată, ajustată...

Georgeta Istrate