Eneoliticul timpuriu (circa 4250-3750 î. e. n). Comunităţile de pe teritoriul actual al României au evoluat din punct de vedere
material şi spiritual, iar contactele cu alte culturi de origine meridională şi
est-central-europeană au adus un plus de progres şi dezvoltare. În acest fel
s-au realizat acum sinteze culturale, originale, în care rolul predominant l-a
avut factorul sudic, în legătură continuă cu centrele civilizaţiilor superioare
ale Orientului Apropiat şi Egeei.(Petrescu-Dâmboviţa, M. , Vulpe, 2001, p. 148)
În eneoliticul timpuriu s-au definitivat
trăsăturile vieţii neolitice, au fost utilizate mici obiecte de cupru. Marile
tezaure alcătuite din obiecte din acest metal sunt la Herplay (Ungaria) şi
Gomolava (Iugoslavia). Chiar dacă la început cuprul era în cantităţi mici, comparativ
cu obiectele din piatră, el reprezintă un element de noutate care în timp a
câştigat teren. Apariţia cuprului, deşi în cantităţi insignifiante în
comparaţie cu uneltele de piatră, reprezintă, totuşi, noul element care va
cunoaşte o afirmare din ce în ce mai mare în etapele următoare. Pe această bază,
considerăm că etapa incipientă de prelucrare a cuprului poate fi deja încadrată
într-un eneolitic timpuriu. Eneoliticul, ca etapă istorică, nu începe în
acelaşi timp pe teritoriul României. Un avans în acest sens cunosc regiunile
sudice, legate de evoluţia mai timpurie a chalcoliticului balcano-anatolian, în
timp ce regiunile nordice, legate mai mult de marele complex liniar-ceramic al
Europei Centrale, au trecut ceva mai târziu la etapa eneolitică.(Beldiman, 2008,
p. 56).
Pe măsură ce omul evoluează, îşi construieşte
unelte mai multe şi mai performante, capabile să-i uşureze munca. Astfel, toporul
de tip teslă este înlocuit cu toporul în formă trapezoidală. Pentru a-şi mări
suprafeţele de cultivare al plantelor şi pentru un randament al activităţii de
defrişare, omul eneoliticului foloseşte tehnica perforării topoarelor din roci
dure. În paralel, se folosesc tot mai des săpăligile din corn de cerb, ceea ce
arată un progres pe partea cultivării plantelor
Mai mult, potrivit opiniei unor cercetători, analiza
unor oase de bovine recuperate în situl de la Vădastra a permis să se emită
ipoteza după care aceste animale erau folosite pentru tracţiune, probabil
înjugate, ceea ce ar marca începutul agriculturii propriu-zise, cu plugul (având
brăzdar de lemn sau corn de cerb), care se practica pe terenuri din ce în ce mai
mari. Aceste modificări survenite la nivelul economiei au antrenat treptat, probabil,
o serie de transformări în structura socială a comunităţilor eneolitice.(Beldiman,
2008, p. 56).
Locuinţele
sunt construite atât în locuri joase şi deschise cât şi pe terenuri mai înalte,
unele fiind înconjurate de fortificaţii naturale, ba chiar în sudul ţării au
început să apară locuinţele de tip tell[1].
Mai mult, unele aşezări prezintă şanţuri adânci şi largi, dublate de palisade din
stâlpi de lemn, acest lucru însemnând atât o delimitare a perimetrului aşezării
cât şi nevoia de apărare în caz de conflicte intertribale. Unii arheologi au
spus chiar că felul în care sunt delimitate aşezările plus fortificaţiile pot
fi un element incipient de tip urban.
Faptul că locuinţele sunt mai apropiate şi mai
ordonate după un plan arată o anumită coeziune a comunităţilor gentilice şi
tribale, dar şi existenţa unui lider, a unei autorităţi. Scade numărul de
locuinţe tip bordei în favoarea locuinţelor de suprafaţă, iar acest fapt se
constituie într-o nevoie de sporire a stabilităţii. Tot în perioada
eneoliticului timpuriu apar necropolele, plasate în afara ariei de locuit, o
delimitare mai precisă a concepţiilor despre viaţă şi moarte. Ca exemplificare,
avem necropolele: Cernica (aproximativ 370 de morminte) – aparţine fazei
Bolintineanu a culturii Boian; Cernavodă (aproximativ 500 de morminte) – din
cultura Hamangia. O caracteristică a ritualului funerar este aceea că morţii
sunt aşezaţi pe spate, în poziţie întinsă (Cernica, Iclod, Cernavodă) sau slab
chircită (Orăştie – Dealul Pemilor). Mărimea necropolelor arată o creştere
demografică şi o stabilitate sporită a comunităţilor gentilice.
În comparaţie cu perioada neolitică, viaţa
spirituală este marcată de construcţiile-sanctuar, cum ar fi sanctuarul de la
Parţa (Cultura Banatului) sau Căscioarele (Cultura Boian). De asemenea, reprezentările
în plastica antropomorfă au cunoscut o diversificare – statuete feminine sau de
tip Gânditor. La Parţa, sanctuarul, care
a cunoscut două faze de construcţie, era format din două încăperi, dintre care
cea din spate era rezervată ceremoniilor de cult, sacrificiilor şi depunerilor
de ofrande. Bucraniile, care sunt capete de taurine din lut sau cranii
descărnate, denotă practicarea unui cult al fecundităţii, cu legături în lumea
anatoliană (Catal Huyuk). De asemenea, erau venerate astrele (Soarele şi Luna).
Descoperirea unor complexe asemănătoare şi în Iugoslavia atestă că purtătorii
culturii Vinča aveau o viaţă spirituală complexă, cu divinităţi constituite într-un
panteon, cărora le era consacrat un cult bine statuat. Din punctul de vedere al
ariilor culturale, în eneoliticul timpuriu nu se mai constată existenţa unor
culturi extinse pe zone vaste; acum se manifestă o evidentă provincializare culturală
şi chiar instabilitatea ariilor de răspândire, mai ales în fazele de formare
ale unor culturi. (Beldiman, 2008, p. 57).
Georgeta Istrate
Bibliografie
- Beldiman, Corneliu, Istoria veche a românilor, Datele, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2008.
- Petrescu-Dîmboviţa, M. Vulpe, 2001, Istoria Românilor, vol 1, Moştenirea timpurilor îndepărtate, pag: 122-197, Editura Academiei, Bucureşti, 2001
