miercuri, 25 iunie 2014

Femeia ursului, partea a II-a



Ce este iubirea adevărată...

- Acum șase ani am fost căsătorită în acest sat. Am avut o casă, spune ea, așezându-se pe o piatră ce ține loc de scaun, în timp ce-i face semn bărbatului să ia loc pe o altă piatră...
- Spune. De ce te-ai oprit?
- Credeam că sunt fericită și că omul de lângă mine mă iubește orice ar fi. Dar, într-o zi, s-a întâmplat ceva care  mi-a schimbat viața și pot să spun că mi-am dat seama că soțul meu nu mă iubește cu-adevărat. Înainte de asta trebuie să-ți spun ce cred eu despre iubirea adevărată : este o iubire care, indiferent de împrejurări, trăiește și învinge orice obstacol. O iubire capabilă de sacrificiu, fidelă și fără pereche. O iubire necondiționată care să te facă să fii fericit doar respirând același aer cu persoana pe care o iubești. Să-ți placă s-o privești, să-ți placă s-o asculți, să-i mărturisești tot ceea ce iubești la ea. Căci o iubire, după părerea mea,  se cere mărturisită. Să te uimească, să te surprindă, să nu te plictisești niciodată și mai ales să te facă să nu vrei pe altcineva lână tine. Să fie omul care te completează, să fie centrul universului tău. Vorbesc despre o  iubire pe care eu n-o pot traduce acum  în cuvinte, așa încât să mă fac pe deplin înțeleasă. Ei bine,  asta simțeam eu pentru soțul meu. Credeam că și el simte la fel, dar s-a dovedit că nu e așa sau nu a avut maturitatea necesară să-și dea seama... numește-o cum vrei.

Un urs tupeist și o soacră lașă

  Dar să revin la ziua nefastă,  în același timp binecuvântată,  care mi-a schimbat viața. Ei bine, în ziua aceea am venit la pădure cu soacra mea să adunăm lemne pentru foc. Eu nu obișnuiam să fac lucrul ăsta, dar soacra m-a rugat în acea zi s-o însoțesc. Ei bine, am acceptat și am venit aici. Aveam cu noi un cărucior pentru a pune lemnele în el. Ne-am apucat să strângem și, când căruciorul era aproape plin, de nu știu unde, a apărut un urs. Soacra mea a fugit însă  eu, până să-mi dau seama ce se întâmplă, m-am trezit în labele ursului. Țipam cât mă ținea gura. În zadar. Soacra, singura ființă care m-ar fi putut ajuta cumva, fugise, iar  eu nu mai aveam nicio speranță. Ursul mergea cu mine, iar țipetele mele îl lăsau rece. M-a adus aici în această peșteră, m-a așezat pe acest pat de frunze, apoi m-a privit atent câteva minute ca și cum ar fi vrut să-mi spună ceva. Eu așteptam să mă sfâșie, dar nu a fost așa. Apoi a ieșit, dar înainte să se îndepărteze, a pus la intrarea în peșteră  acea piatră pe care ai văzut-o  când ai pătrus aici.
-Și??? 

Drăcia dracului: ursul știa să iubească!

-Și el s-a întors după vreo douăzeci de minute cu un mănunchi de flori, mure și alte fructe sălbatice. Dar eu eram tot speriată și așteptam ca soacra mea să vină cu iubitul meu soț să mă salveze. Voiam cu disperare să  fiu eliberată, simțeam că mor de frică. Înțelegi ce vreau să spun... Din nefericire, cei de acasă au dedus că am fost ucisă de urs și nici nu s-au obosit să vină până aici. Între timp, ursul continua să mă răsfețe. Era de un calm enervant. Îmi schimba patul de frunze în fiecare zi, îmi aducea flori și frunze, avea grijă de mine ca de o persoană dragă. După ce mi-a mai trecut frica și mi-am dat seama că animalul nu o să-mi facă rău, aveam senzația că mă aflu într-o poveste și că de fapt sub acea blană se află o ființă umană extrem de blândă care o să-și arate adevăratul chip când va considera de cuviință.  Timp de trei săptămâni ursul mi-a adus mâncare și mi-a schimbat patul. El se culca în locul acela, dar înainte de culcare, mă privea atent de parcă ar fi vrut să-mi spună ceva. După un timp, frica mi-a trecut. Deja nu mă mai îndoiam de bunele intenții ale ursului, căci rațiunea îmi spunea că, dacă nu mi-a făcut rău de prima dată, nu o să-mi mai facă niciodată.

Drumul spre casă


 - Într-o dimineață, ursul a plecat după hrană și a uitat să pună piatra la intrare sau poate că a vrut intenționat să lase deschis, să vadă dacă plec. Nu știu ce a fost în mintea lui.
-          Și?
-          După ce a plecat ursul, am ieșit din peșteră, m-am uitat în jur și am luat-o cu încredere pe drumul spre casa mea. Mă gândeam că soțul, care mă considera probabil moartă, se va bucura să mă vadă vie și nevătămată. Am intrat în curte pe poarta din spate. Casa mea se află pe prima stradă, iar eu am luat-o pe acolo să nu mă vadă cineva. Îmi era cam rușine, căci hainele erau zdrențuite, iar eu eram teribil de murdară, căci nu avusesem unde să mă spăl. Eram îmbrăcată într-o rochie albastră de mătase... asta de aici, îi arătă femeia ridicând rochia de pe patul de frunze.Unde rămăsesem? A, da. Mă întorsesem acasă, am luat-o prin vie să nu mă vadă vecinii. Ușa de la intrare era deschisă. Așa că am pătruns cu încredere. Eram emoționată, inima îmi bătea în piept ca o tobă. Nu știam cum va reacționa soțul meu în momentul în care o să mă vadă. Tremuram ca o frunză, de parcă aș fi fost sechestrată cel puțin zece ani și acum m-aș fi întors la civilizație. Am deschis ușa dormitorului încet, iar ce am văzut și am auzit m-a lăsat fără cuvinte...

(Va urma)

Georgeta Istrate

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu