Ce este
iubirea adevărată...
- Acum șase
ani am fost căsătorită în acest sat. Am avut o casă, spune ea, așezându-se pe o
piatră ce ține loc de scaun, în timp ce-i face semn bărbatului să ia loc pe o
altă piatră...
- Spune. De ce
te-ai oprit?
- Credeam că sunt
fericită și că omul de lângă mine mă iubește orice ar fi. Dar, într-o zi, s-a
întâmplat ceva care mi-a schimbat viața
și pot să spun că mi-am dat seama că soțul meu nu mă iubește cu-adevărat. Înainte
de asta trebuie să-ți spun ce cred eu despre iubirea adevărată : este o iubire
care, indiferent de împrejurări, trăiește și învinge orice obstacol. O iubire
capabilă de sacrificiu, fidelă și fără pereche. O iubire necondiționată care să
te facă să fii fericit doar respirând același aer cu persoana pe care o
iubești. Să-ți placă s-o privești, să-ți placă s-o asculți, să-i mărturisești
tot ceea ce iubești la ea. Căci o iubire, după părerea mea, se cere mărturisită. Să te uimească, să te
surprindă, să nu te plictisești niciodată și mai ales să te facă să nu vrei pe
altcineva lână tine. Să fie omul care te completează, să fie centrul
universului tău. Vorbesc despre o iubire
pe care eu n-o pot traduce acum în
cuvinte, așa încât să mă fac pe deplin înțeleasă. Ei bine, asta simțeam eu pentru soțul meu. Credeam că
și el simte la fel, dar s-a dovedit că nu e așa sau nu a avut maturitatea
necesară să-și dea seama... numește-o cum vrei.
Un urs tupeist și
o soacră lașă
Dar să
revin la ziua nefastă, în același timp
binecuvântată, care mi-a schimbat viața.
Ei bine, în ziua aceea am venit la pădure cu soacra mea să adunăm lemne pentru
foc. Eu nu obișnuiam să
fac lucrul ăsta, dar soacra m-a rugat în acea zi s-o însoțesc. Ei bine, am
acceptat și am venit aici. Aveam cu noi un cărucior pentru a pune lemnele în
el. Ne-am apucat să strângem și, când căruciorul era aproape plin, de nu știu
unde, a apărut un urs. Soacra mea a fugit însă eu, până să-mi dau seama ce se întâmplă, m-am
trezit în labele ursului. Țipam cât mă ținea gura. În zadar. Soacra, singura
ființă care m-ar fi putut ajuta cumva, fugise, iar eu nu mai aveam nicio speranță. Ursul mergea
cu mine, iar țipetele mele îl lăsau rece. M-a adus aici în această peșteră, m-a
așezat pe acest pat de frunze, apoi m-a privit atent câteva minute ca și cum ar
fi vrut să-mi spună ceva. Eu așteptam să mă sfâșie, dar nu a fost așa. Apoi a
ieșit, dar înainte să se îndepărteze, a pus la intrarea în peșteră acea piatră pe care ai văzut-o când ai pătrus aici.
-Și???
Drăcia
dracului: ursul știa să iubească!
-Și el s-a
întors după vreo douăzeci de minute cu un mănunchi de flori, mure și alte
fructe sălbatice. Dar eu eram tot speriată și așteptam ca soacra mea să vină cu
iubitul meu soț să mă salveze. Voiam cu disperare să fiu eliberată, simțeam că mor de frică.
Înțelegi ce vreau să spun... Din nefericire, cei de acasă au dedus că am fost
ucisă de urs și nici nu s-au obosit să vină până aici. Între timp, ursul continua să mă răsfețe. Era de
un calm enervant. Îmi schimba patul de frunze în fiecare zi, îmi aducea flori
și frunze, avea grijă de mine ca de o persoană dragă. După ce mi-a mai trecut
frica și mi-am dat seama că animalul nu o să-mi facă rău, aveam senzația că mă
aflu într-o poveste și că de fapt sub acea blană se află o ființă umană extrem
de blândă care o să-și arate adevăratul chip când va considera de cuviință. Timp de trei săptămâni ursul mi-a adus mâncare
și mi-a schimbat patul. El se culca în locul acela, dar înainte de culcare, mă
privea atent de parcă ar fi vrut să-mi spună ceva. După un timp, frica mi-a
trecut. Deja nu mă mai îndoiam de bunele intenții ale ursului, căci rațiunea
îmi spunea că, dacă nu mi-a făcut rău de prima dată, nu o să-mi mai facă
niciodată.
Drumul spre casă
- Într-o dimineață, ursul a plecat după hrană
și a uitat să pună piatra la intrare sau poate că a vrut intenționat să lase
deschis, să vadă dacă plec. Nu știu ce a fost în mintea lui.
-
Și?
-
După
ce a plecat ursul, am ieșit din peșteră, m-am uitat în jur și am luat-o cu
încredere pe drumul spre casa mea. Mă gândeam că soțul, care mă considera
probabil moartă, se va bucura să mă vadă vie și nevătămată. Am intrat în curte
pe poarta din spate. Casa mea se află pe prima stradă, iar eu am luat-o pe
acolo să nu mă vadă cineva. Îmi era cam rușine, căci hainele erau zdrențuite,
iar eu eram teribil de murdară, căci nu avusesem unde să mă spăl. Eram
îmbrăcată într-o rochie albastră de mătase... asta de aici, îi arătă femeia
ridicând rochia de pe patul de frunze.Unde rămăsesem? A, da. Mă întorsesem
acasă, am luat-o prin vie să nu mă vadă vecinii. Ușa de la intrare era
deschisă. Așa că am pătruns cu încredere. Eram emoționată, inima îmi bătea în
piept ca o tobă. Nu știam cum va reacționa soțul meu în momentul în care o să
mă vadă. Tremuram ca o frunză, de parcă aș fi fost sechestrată cel puțin zece
ani și acum m-aș fi întors la civilizație. Am deschis ușa dormitorului încet,
iar ce am văzut și am auzit m-a lăsat fără cuvinte...
(Va urma)
Georgeta Istrate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu