Pictorul Nicolae Comănescu

      Seară rece de toamnă, orele 18 , sfârșit de program. Închid luminile pe sală și mă îndrept spre ieșirea din expoziția temporară de artă contemporană de la MNAR, ” Dissonance”

 

În pasul următor, sunt eu!

 Când să ies, un domn , pe care-l mai văzusem în cursul zilei, privind îndelung lucrările din expoziția temporară,  mă oprește.  Mă roagă să îi dau voie să facă niște poze pe o lucrare. Chiar dacă mă aflu într-o grabă teribilă ,  mă întorc și aprind luminile. Nu cu frustrarea că mă întoarce din drum, ci cu o liniște ciudată. În acest moment simt că se va întâmpla ceva neprogramat, misterios, adus din lumea ideilor, ca un flash pe un moment amorțit. De câte ori am mai avut sentimentul acesta! Este o șoaptă a destinului :  în pasul următor, sunt eu!

Pentru orice eventualitate…

    Mă postez la o oarecare distanță de acest domn și îl privesc. Nu îl cunosc, dar un sentiment că ar putea fi unul dintre pictorii care au lucrări expuse la Muzeul Național de Artă al României, îmi imprimă  gândurile instant. 

   Pentru orice eventualitate, îi fac câteva poze, fără a-i cere permisiunea. O fac cu cele mai bune intenții. Căci știu că acea postură nu mai poate fi reconstituită . Limbajul corpului său trădează un spirit rebel, cumva mascat de vârstă. Cârlionții oarecum ținuți în frâu tot de o cumințenie aparentă, ascund o tinerețe veșnică. El  are un fel diferit de a privi lucrarea pentru care mi-a cerut permisiunea și care , mai târziu, aveam  să aflu că nu este a lui. Parcă o trăiește, parcă a găsit în ea o provocare de care să se agațe pentru cine știe ce răspunsuri... Iar eu… ce am cu el de îmi vine să îl pozez ? Impulsul de a scrie , chiar dacă viața nu îmi lasă timp să o fac, este ca o defecțiune nativă.

Sunteți cumva…

 

 După câteva minute, îmi mulțumește și se îndreaptă spre ieșire.  Îl întreb:

- Sunteți cumva unul dintre artiștii care au lucrări aici?

-Da, numele meu este Nicolae Comănescu și particip la această expoziție cu două lucrări.

- Ați putea să mi le prezentați? ( Ciudat este că nu mi-a pus întrebări de genul: dar cine ești dumneata să-ți dau eu explicații ? Nu de alta, dar m-am lovit de astfel de aroganțe ). În fine , aveam la dispoziție 1-2 minute, căci instituția avea să se închidă rapid. Prin urmare, deschid reportofonul :

- Ați zis că vă numiți Nicolae Comănescu  și  aveți două lucrări în această expoziție.  Corect?

- Da, în seria Scrap  Metal Caboom Orchestra.

- Puteti să-mi spuneți ce reprezintă aceste lucrări? 

 

- Peisaj industrial din Reșița. Sunt niște instantanee din zona de industrie siderurgică  aflată acum în proces de faliment și de distrugere totală.  E un peisaj cu moartea industriei comuniste, în care zace tăcută renașterea. Toate se leagă printr-o energie din trecut în prezent, ca o reprezentare a vremurilor pe care le trăim.  Și, după cum vedeți, continuă interlocutorul meu,sunt două leere: una de culoare monocromă, maro cu negru și nuanță colorată foarte puternic. Cea  monocromă este  făcută din pulbere, rugină, cenușă, pământ, zgură -  culese  din locul  de unde am făcut poza. 

 

De-a dreptul chirurgical…

   Ceea ce îmi spune pictorul , mi se pare de-a dreptul chirurgical. Adică faci operă de artă colectând rugina de pe fier ?!  Așa ceva nu am auzit până acum, mi se pare senzațional.

-  Serios? Ați luat elementele necesare picturilor chiar de unde se degradează materia?! 

-  Da, de acolo...Peisajul ăsta este făcut cu materie din  ADN-ul local,  în anul 2007. L-am  amestecat cu un acrilic transparent… 

 

- Care a fost impulsul, ideea  datorită căreia ați creat aceste lucrări?

 

- Lucrările fac parte dintr-o serie realizată împreună cu o federație de asociații și personalități din Reșița, care au încercat să salveze o casă locală.  Intenția era să o transforme într-un mic cuscale ( habar nu am ce e asta, am scris-o așa cum am auzit-o), aplicat pentru niște fonduri norvegiene  pentru restaurare. În  cadrul eforturilor de restaurare a acestui monument istoric  și o transformare în viitor a lui într-un muzeu mic,  am intrat și eu cu o cercetare despre industria locală. Cumva proiectul ăsta al meu este inclus în proiectul de revitalizare culturală a zonei. În total sunt vreo 60 de lucrări în serie.

De la depresie direct la tonic !

-  Ce  sentiment ați  avut în timp ce lucrați o astfel de temă?

- În ciuda faptului că imaginea este de depresie   și moarte, am avut un sentiment tonic.  De energie, cumva… Când sunt mii de tone de fier brut în jurul tău,  ai așa un sentiment de tonic.  Pentru că el conține și informația... nu  știu, a focului, a fierului, a ce-a avut în el. Cred că deja ne-a intrat în genă fierul ăsta. De-a lungul timpului, fierul a fost foarte util…

 

Georgeta Istrate

 

     P.S.Minutul de interviu suna încheierea. Aș fi putut să iau cumva legătura cu artistul pentru mai multe informații, dar am avut senzația că  voi strica acest minut fermecător.

     Am căutat pe Internet informații despre Nicolae Comănescu și am găsit cât pentru o carte. Nu avea rost să repet aici ceea ce este deja scris. Pot să spun că citirea biografiei și activității sale va fi un timp câștigat.

 

 

 

 

 

 

Abia acasă m-a apucat plânsul! - Murivale Mureșan Vasile, Expoziția Marian din Măgura

     

    Nu mă satur să vorbesc cu Maestrul Murivale Mureșan Vasile! El descrie atât de viu sentimentele pe care le are în legătură cu viața, moartea, natura, oamenii... Cuvintele lui  pline de energie, declanșează în mine pulsiuni de care nu am fost conștientă sau nu am dat importanță până acum.

 

Mă apăram, mă apăram, mă apăram!

     Când s-a întors acasă de la înmormântare, a trecut din nou prin pădurea  care, îi trezea tot felul de amintiri pe care le unea ca într-un puzzle: Căci locul acela avea  niște fulgurații de lumină, de zăpadă, de pomi, de...  Eram lovit sufletește, dar mă apăram, mă apăram, mă apăram...

 

Abia acasă m-a apucat plânsul…

   Când am ajuns acasă, când am stat în fața casei, abia atunci am realizat că el nu mai este, că nu o să mai fie acolo. În mine exista dorința  de a-l mai ține viu. Ți-am spus că în perioada de dinaintea morții, eu am făcut mai multe portrete,  în  verde și violet, care simbolizează lupta între viață și moarte. Abia atunci, acasă, m-a apucat plânsul…

 

 

 Peste 2000 de portrete să acoperi golul din suflet

     “ Atunci am realizat că el nu o să mai vină de acum înainte acasă! Am tot făcut portrete. În total, într-un an de zile, am făcut 2000 de portrete. La Muzeul Național de Artă Contemporană, pe casa scărilor, am 400 de portrete, multe desene și bineînțeles, o altă serie pentru altă expoziție pe oranj, ca într-un palimpsest. Acelea  sunt lucrări care se vor pune în lumină, la un moment dat. Inițial, am vrut sa fac aici, la Căminul Artei, dar am zis că e prea mult.

Răscolind amintirile…

   Când vecinii mei au mers la mormântul lui  Marian, fără mine, căci atunci nu m-am putut duce, mi-au spus:” vai, știi cum e peisajul din Măgura ? Minunat!

   Stimulat de impresiile vecinilor Maestrul pleacă spre Măgura, însoțit de Laurențiu, un prieten apropiat: “ de data asta am mers echipat, în ideea de a face  fotografii cât mai multe. De asemenea, am vrut să-i cunosc mai bine universul. Am făcut poze, am simțit nevoia să știu mai multe despre el, despre copilăria lui. În  capul meu erau atât de multe amintiri! El era omul pe care eu l-am iubit, mai ales sufletește. Și, să-ți zic, satul ăsta ... Mi-am amintit că el îmi spunea deseori : de ce nu vii în Măgura? Este foarte frumoasă pentru pictură! De fapt, el ar fi vrut să-i cunosc familia, eu i-o cunoscusem, dar așa fugitiv. Acum, la înmormântarea lui, i-am cunoscut familia mai bine.  De data asta, am vrut să  cunosc un pic și satul.

 

M-am îndrăgostit de sat, ca de sufletul lui

 

   ”Ei m-au invitat și la parastasul mamei lui Marian care avea loc la moșii de vară. Am mers, într-adevăr. Atunci începeam să cunosc  mai bine satul Măgura, am văzut și alte locuri. Încet, încet, eu m-am îndrăgostit de acest loc. De fapt, a fost ca și cum m-aș fi îndrăgostit de sufletul lui. Știi cum e, când ai pierdut pe cineva drag, orice fărâmă, orice amintire devine și mai dragă”.

 

Ideea unei expoziții

 

“Și apoi, încet încet s-a alimentat ideea de a face o expoziție despre el, despre satul lui, despre sufletul lui. În biserică, eu am zis: Marian avea suflet frumos ca acest sat. Măi, el semăna cu satul lui!  Noi toți semănăm cu locul în care vedem prima dată lumina zilei.  Locurile acelea mi-au devenit dragi. Am mers acolo în  mai,  iunie, august, în septembrie și octombrie. Apoi, am ținut să merg și pe 17 decembrie, exact în ziua în care el a fost internat în spital. Se împlinea deci un an de când  eu nu l-am mai văzut. La vremea aceea, nu mai exista frunziș în natură. Dar am prins  jocul ăsta de  violet, verde, brun, un ușor galben din care izvora  speranța. Întotdeauna căutam un fel de speranță în ceva din imaginea satului, știi? De fiecare dată când mă duceam, făceam câte 5-6000 de  fotografii, din toate locurile. De  fiecare dată era altfel. Vezi, astea sunt făcute în luna mai, pentru că au nuanțele astea de verde. Altele , sunt din iunie, altele, din august. În funcție de anotimp și de perioada din zi, lumina cade diferit.

Căutând  noi emoții în acceași poveste

 Am mers acolo și în  ianuarie, la prima zăpadă. De  fiecare dată căutam o nouă emoție. Cum să zic, în aceeași poveste, cautam o nouă emoție! De  fiecare dată când mă întorceam de acolo, în mașină îmi venea să plâng.

Am treabă cu pictura de dimineață până seara

 

      După ce am început să cunosc locul, povestește maestrul,  oamenii s-au obișnuit cu mine. Un bărbat de vreo 70 de ani mi-a spus: Marian era un copil extraordinar, la 5 ani citea ziarul. Într-adevăr, pot să confirm : Marian era un tip extrem de inteligent, forte inteligent. Nu era el  foarte citit, era profesor de limba franceză.  El stăpânea foarte bine limba română, era un foarte bun vorbitor, un foarte bun povestitor și îi spuneam: Marinică, de ce nu scrii? Aveam impresia că mântuia vremea. Îi sugeram să-și găsească  o preocupare. Ii spuneam că  eu sunt îndrăgostit de pictură. Prin urmare, am treabă cu pictura de dimineață până seara. Am mintea ocupată. E o fericire sa ai un talent și să te îndrăgostești mereu și mereu de ceea ce îți oferă.

    Uite, în toată perioada asta de un an, eu am stat cu mintea, cu sufletul la el.  Mă trezeam dimineața cu Marian.

 

“La înmormântare, sora lui m-a rugat să spun câteva cuvinte…”

- I-ai simțit spiritul aproape de tine vreodată? 

- Nu, dar l-am visat de mai multe ori. 

Amintiri plăcute…

 Marian se trezea la 5 dimineața și îmi dădea telefon, iar eu îi spuneam :  mai lasă-mă, trebuie să mai dorm! El îmi povestea tot felul de lucruri. Mă obișnuisem. Când a fost internat în spital, mă suna și zicea : măi tăticule, îți dau telefon să-ți aud vocea, că m-am obișnuit cu vocea ta, tu îmi lipsești. O singură dată am fost inspirat să filmez cu celălalt telefon, dialogul video cu el, știi?

Atât de generos!

      Revine la picturi și povestește cum i-au venit ideile. Mi se pare fascinant. Maestrul este atât de generos cu informațiile, încât am senzația că dăruiește. Povestește cum și de ce a îmbinat culorile, ideea și emoția care stau la baza unei lucrări. Asta îmi place foarte mult. Nu trebuie să scot vorbele cu cleștele, ca să zic așa.

Un fel de prelungire a ființei iubite

 

     Așa s-a construit povestea expoziției. Aceste lucrări sunt rezultatul unor căutări, ca o prelungire a celui care a fost Marian: “căutăm  în  fiecare colțișor și, la un moment dat, într-un tablou, am zis:  măi, ce ar fi să pun eu ceva acolo!

    Și am pus un om cu un câine, fiindcă el, când pleca  cu Vinți ( Vinți vine de la Van Gogh, era spiritul lui Van Gogh în cățelul ăsta). De atunci, am avut senzația  că  el este în tablou. Și zic: e Marinică!

      Dar de fapt, eu l-am invocat. Știi, după aia, l-am folosit ca pe un laitmotiv pentru  multe lucrări:  în tablourile mele cu Măgura , cu lunca, cu strada, la fântâna Victoria… De fapt, e altceva. E tristețea mea care se plimbă prin satul ăla. Eu am un fel de tristețe, dar parcă îl aud ca și cum mi-ar zice: uite, hai să-ți mai arăt ceva, că e foarte frumos și acolo, știi?

Noul magnet al creativității : Măgura lui Marian

     Și așa am descoperit satul ăsta, și asa m-am îndrăgostit de el, că satul copilăriei eu îl uit, mă crezi? Îmi uit satul, nu mă mai interesează! Acum, aici e  magnetul!

Mă cuprinde un soi de durere, gândindu-mă la satul în care am copilărit. Nu aș putea să-l înlocuiesc cu niciun alt loc de pe planeta asta, căci acolo m-am bucurat pentru prima oară de libertatea copilăriei.

 Totuși, sunt de acord cu maestrul întrucâtva. Ii spun: acum, satul ăsta este viu, este prezentul. Dar să știi că și satul copilăriei este viu undeva, în memorie.

 “Da. Dar acolo, locul s-a alterat cu ceva. Acolo nu m-am vindecat de tot, dar nici nu mai vreau pentru că n-am fost înțeles. Ei nu au vrut să mă ajute să mă vindec. Pe când aici, locul  m-a ajutat.  M-am bucurat că am întâlnit oameni în satul respectiv care mi-au vorbit foarte frumos. De fapt, toată familia lui Marian este  extraordinară.

Iarna , în Măgura lui Marian

  Am început cu tânguirea, dar iarna nu se tânguie, numai că iarna vrea să vadă puritatea naturii în contextul respectiv…

      Am  mers  cu Laurențiu Manolescu la Măgura. Era iarnă, iar eu i-am cerut să mergem la  fântâna Victoria prima dată, abia apoi la mormântul lui Marian, iar într-un final, să trecem pe la rudele lui Marian (din felul în care îmi vorbește despre familia lui Marian – nenea Sică, sora lui Marian, etc, îmi dau seama că pictorul se simte iubit și prețuit de familia lui Marian. Sentimentul este reciproc. Ii place să-mi vorbească despre ei, chipul său se luminează și se entuziasmează ...

     Am  stat cu nenea Sică o oră, după care  am făcut muuuulte fotografii. Și apoi am ajuns la tatăl lui Marian, la fratele lui Nicu, soția Daniela și fiul lor, adică nepotul lui Marian.

     Ca să prind iarna la Măgura cât mai bine, am făcut poze peste tot , inclusiv prin spatele grădinilor: Iarna este impresionantă, e altă dimensiune a satului. Și când am ajuns acasă, deja aveam motivație să lucrez pe sentimentul iernii. Și am făcut lucrarea aia pavimentară de sus.

Sentimentul primăverii

 

     Însă mie îmi lipsește sentimentul primăverii timpurii, ăla al vietii, al Renașterii. E  bine totuși  că am făcut expoziția acum că cea cu Renașterea mă va salva și pe mine.  Atunci când am făcut Arcalia și neamul meu, mi-am dat seama că eu așa mă pot vindeca. Te vindeci dacă memorezi ceva pentru că tu încă mai ai proaspătă o trăire în tine. Dacă o amâni nu mai apare, nu mai sclipește. Moartea, câteodată, ne arată sensul vieții. Moartea lui Marian  mi-a arătat drumul spre satul lui. Să îl fac să fie viu, căci  în artă trebuie să faci să fie viu .

Natura, pentru maestrul Murivale este trăire, sentiment, emoție, este tremurul sufletului la frumusețea din jur:

“Am zis să mă mai duc când începe primăvara aia timpurie. Nu am lucrări  cu sentimentul  acela”

 

 Georgeta Istrate

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Murivale Mureșan Vasile - Expoziția Marian din Măgura - un talent îți oferă o stare de îndrăgostire permanentă

 

Zece mii de fotografii… 

 

 

    Să vedem din nou o casã, casa aia părăsită... Se plimbă cu mâinile la spate, de  data asta,  peste cojoc. Se oprește în fața unei picturi: “lucrarea asta am lăsat-o aici special, căci îl conține pe  Marian, copil. 

 

     Am obținut fotografia de la fratele lui. Nu mi-a dat-o doar pe aceasta, mi-a dat mai multe, de la diferite vârste. Deci eu am acasă cu el, în jur de zece mii  de fotografii”.

 

Marian era un copil extraordinar!

 

      După ce am început să cunosc locul,   oamenii s-au obișnuit cu mine. Un bărbat de vreo 70 de ani mi-a spus: Marian era un copil extraordinar, la 5 ani citea ziarul. Într-adevăr, pot să confirm : Marian era un tip extrem de inteligent, forte inteligent. Nu era el  foarte citit, era profesor de limba franceză.  El stăpânea foarte bine limba română, era un foarte bun vorbitor, un foarte bun povestitor și îi spuneam: Marinică, de ce nu scrii? Aveam impresia că mântuia vremea. Îi sugeram să-și găsească  o preocupare. Ii spuneam că  eu sunt îndrăgostit de pictură. Prin urmare, am treabă cu pictura, de dimineață până seara. Am mintea ocupată. E o fericire sa ai un talent și să te îndrăgostești mereu și mereu de ceea ce îți oferă.

O căsuță fascinantă din punct de vedere artistic

       Și când am văzut, ăsta era al doilea obiectiv. Primul era fântâna, al doilea grădina- curtea lui nenea Sică, iar al treilea, aici. Parcă este Marinică aici, cu cățeii mei, și casa asta.

    Când am văzut-o pentru prima dată am zis: dom’le, zici că e o operă de artă așa, în pustiirea ei!

 

   E o casă mică, o casă părăsită. Dar  când am intrat înăuntru, am avut un sentiment aparte. Mi-e dragă casa asta pentru că aici  m-am întâlnit cu starea de singurătate.   

    Curios a fost să văd că,  pe cât de mică era casa, ce poezie mare  avea în ea.

Sufletul lui Marian sau imaginație?

 

 

    Când pierzi iremediabil ființa iubită, disperarea și neputința sunt atât de mari, încât vrei să o vezi peste tot. Devii atent la semne, la sincronicități, la clădiri, la alte viețuitoare. Ai senzația că cel rămas fără trup vrea să îți vorbească prin orice ființă, fenomen sau obiect. O fi imaginația noastră sau realitatea? Iată ce spune artistul : “din căsuța aia, a iești un cățel schelălăind. Am  zis : mă, parcă ar fi sufletul lui Marian!”

   Și iată cum se naște arta : “Minunea asta mi-a trezit ideea  de a pune chipul lui în această casă. De fapt, fără ferestre. Când am intrat în ea, am simțit pustietate, doar că acel schelălăit  parcă era oful lui.

Îl întreb : te-ai speriat?

   “Nu m-am speriat. Schelălăitul  ăla mi-a trezit din nou conștiința. Am zis: dom’le, parcă a fost făcut ca el, prin cățelul ăsta, să mă facă să mă gândesc la el.

      Casa asta era de fapt ca mormântul lui, că de aia era fără uși, fără ferestre.

     Dacă aș fi eu fi bogatul României, dar nu sunt din păcate,  aș lua-o și aș dona-o Muzeului Național de Artă Contemporană. Georgeta, știi câtă expresivitate e în toată construcția aia? După opinia mea, pustietatea aia de casă  este  operă de artă.

 

Georgeta Istrate