Un decembrie îndoliat
În luna decembrie a anului 1986, Mănăstirea Văcăreşti murea încet şi
dureros cu fiecare muşcătură de buldozer ce zdrobea în lama sa o parte din istoria acestor
locuri. Strigătul de ajutor al monumentului, neauzit de nimeni, ci doar intuit,
avea să rămână ca o frustrare, ca o neputinţă a locuitorilor cetăţii, în faţa unui regim care nu înţelegea valoarea
materială şi cea intrinsecă a acestei moşteniri nepreţuite de secol XVIII.
Uneori, lipsa educaţiei unui om, care
însă deţine puterea, poate să-l determine să se joace de-a Dumnezeu, iar
răul pe care îl face, din orgoliu, este de cele mai multe ori ireparabil. Acea
lună a fost una de doliu.
Tristeţea din sufletul bucureştenilor este zugrăvită dureros de condeiul arhitectului Gheorghe Leahu care spune, în cartea dedicată distrugerii mănăstirii: “ Pe 11 decembrie 1986, după - amiază, înainte de înserare, când nu te mai puteai apropia de fosta mănăstire din cauza cordoanelor de securişti şi militari ce înconjurau zona, am trecut cu jale în suflet prin Piaţa Sudului, să-mi iau rămas bun de la fostul monument. Întreaga incintă din faţă nu mai exista; Casa sau Palatul Domnesc şi Stăreţia erau fără acoperişuri şi fără zidurile de la etaje, din biserică se smulgeau ferestrele, lăsând mari orbite negre în zidurile sfărâmate”.
Ansamblul mănăstiresc a fost distrus, dar locul a
rămas multă vreme nefolosit. În prima parte a anului 1989, Nicolae Ceauşescu a renunţat la ideea de a
construi Tribunalul pe locul mănăstirii, dorind în schimb o sală de congrese, cu o capacitate de 12.000 locuri. După cum
bine ştiţi, nu a mai apucat să-şi pună ideea în aplicare, pe acel loc existând
la ora actuală un mall.
Am ratat şansa trăirii unor
emoţii unice
Un ochi din afară
s-ar putea întreba de ce suntem noi,
românii, aşa legaţi de această mănăstire.
Răspunsul este mult mai profund şi implică nu numai clădirea în sine, ci
şi trecutul nostru.
Ansamblul de la
Văcăreşti nu reprezenta doar nişte ziduri reci, indiferente, un loc de care să
te lipseşti uşor. Era parte din poporul acesta, o parte care a fost distrusă
printr-o decizie arbitrară. Acolo, între
zidurile bisericii, dar şi cele ale închisorii, vremurile au scris
povestea bucuriei şi a tristeţii, a raiului şi a iadului,
care s-au împletit dulce şi amar întru şlefuirea caracterelor românilor.
Prin durere şi rugăciune, Mănăstirea Văcăreşti s-a imprimat adânc în sufletele
românilor şi de acolo nu mai poate fi alungată. Pierderea ansamblului, înseamnă ratarea şansei de a atinge, a simţi şi trăi
momente unice, născute dintr-o istorie dulce-amară, care ne-ar fi transportat
direct în Evul Mediu.
Fotografiile şi
descrierile care au fost proiectate în Aula Academiei Române, nu au arătat numai imaginile distrugerii, ci
şi perioada de apogeu a mănăstirii. Era un loc de care te puteai îndrăgosti.
Privind fotografiile, cu ochii minţii, puteai
să-ţi imaginezi că te plimbi printre şiruri de arcade nesfârşite, în care te poţi
rătăci, privirea îţi este cucerită de porticurile ce înconjoară incinta principală, apoi Casa Domnească, bucătăriile
suprapuse cu bolţi în cascadă,
paraclisul şi suita de chilii completează
decorul medieval. Şi peste toate, muzica bisericească pe care o
intuieşti, răzbate dincolo de zidurile
bisericii, emanând parfumul acelor
vremuri…
Mănăstirea din suflete
Prin
distrugerea mănăstirii, s-ar putea spune
că o pagină din cartea de identitate a românilor a fost ruptă
cu brutalitate. Dar iată că pagina aceea, în care exista material mănăstirea,
datorită admiraţiei, sentimentelor şi trăirilor pe care le-a generat, a rămas intactă în memoria oamenilor care au iubit-o. Ciudat, niciodată nu poţi spune că ai pierdut
totul, căci memoria creează din nou. Unul din lucrurile cele mai importante,
care dovedeşte existenţa noastră în această lume, este ceea ce lăsăm după noi. Sunt oameni
ataşaţi atât de mult de acest edificiu, încât se gândesc să-l readucă la viaţă cu orice preţ. Pentru
moment, Mănăstirea Văcăreşti va fi “rectitorită” doar într-un album, coordonat de acad. Răzvan
Theodorescu, în ale cărui file vor fi
strânse fotografii, mărturii, studii ştiinţifice, în aşa fel încât frumuseţea-i unică să poată fi văzută şi de generaţiile care vor
urma.
Anca Beatrice Todireanu, organizatoarea evenimentului din
1 noiembrie 2012, a rostit cuvintele mult aşteptate de auditoriu: „ Nu vom uita
Mănăstirea Văcăreşti! În sufletele noastre nu a rămas distrusă!”
Georgeta Istrate
BIBLIOGRAFIE
-
Însemnări
personale culese la Sesiunea Ştiinţifică
intitulată: „ Un sfert de veac de la
distrugerea Mănăstirii Văcăreşti” , Aula Academiei Române, Bucureşti, 1 noiembrie 2012.
-
Alexandru Al.
Fălcoianu, Călăuza istorică a Mănăstirii
şi Închisorii Centrale Văcăreşti, Tipărită de Legătoria Închisorii centrale
Văcăreşti, Bucureşti, 1929.
Fotografii:
-
Foto 1, afiş sesiune
ştiintifică, scanare personală
- Foto 2 ,
Nicolae Mavrocordat, http://istoria.md/articol/89/Nicolae_Mavrocordat,_domn_al_Moldovei
-
Foto 3, ansamblul
de la Văcăreşti , http://fototecaortodoxiei.ziarullumina.ro/6-1387-manastirea-vacaresti/album
-
Foto 4,
Penitenciarul Vacaresti, http://alkzik.wordpress.com/2010/03/24/manastirea-vacaresti/
-
Foto 5,
Rugăciune la Văcăreşti, http://alkzik.wordpress.com/2010/03/24/manastirea-vacaresti/
-
Foto 6,
interiorul bisericii Văcăreşti, http://www.imagoromaniae.ro/imagini/mnstirea-vcreti-interior.html
-
Foto 7,
coloanele de la intrarea în paraclisul mănăstirii, http://fototecaortodoxiei.ziarullumina.ro/6-1387-manastirea-vacaresti/album
-
Foto 8,
pridvorul bisericii Văcăreşti, http://fototecaortodoxiei.ziarullumina.ro/manastire?page=8
-
Foto 9,
incinta mănăstirii Văcăreşti înainte de demolare, http://fototecaortodoxiei.ziarullumina.ro/manastire?page=8
-
Foto 10,
frescă Mănăstirea Văcăreşti, pescuirea minunată, http://www.stavropoleos.ro/webpage.php?id=10
-
Foto 11,
Demolarea bisericii Vacaresti, http://alkzik.wordpress.com/2010/03/24/manastirea-vacaresti/
-
Foto 12 ,
Macheta Văcăreşti, http://alkzik.wordpress.com/2010/03/24/manastirea-vacaresti/
-
Foto 13,
Pictura biserica Văcăreşti,
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu