Lumina
roşiatică a răsăritului arunca răsfrângeri de foc peste Plumbuita, iar
picăturile de rouă îi dădeau străluciri de diamant…
Plumbuita - un nume “greu”
căpătat de la acoperişul iniţial din plumb, care îi dădea rezistenţă şi un
aspect bogat în peisajul vremii. O legendă spune că ar fi fost transformat, la
un moment dat, în proiectile de luptă pentru o bătălie cu turcii .Însă cea mai
fascinantă variantă este aceea unei minuni întâmplate în urma unei bătălii
aprige dintre armatele lui Matei Basarab şi Radu Iliaşi.Ghiulelele de pe
acoperiş s-ar fi topit singure, conferindu-i
luciu de plumb…
Efervescenţa dinaintea slujbei
În acea dimineaţă, părea că toată lumina
Universului se revarsă peste Plumbuita. Pe poarta curţii mănăstirii râuri de
credincioşi, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, intrau închinându-se.Peste puţin
timp avea să înceapă Sfânta Liturghie. Până atunci, unii aprindeau lumânări pentru sufletele plecate în
eternitate ; alţii scriau acatiste pe genunchi; cei mai mulţi intrau în
biserică să se roage la cele două icoane făcătoare de minuni - a Maicii Domnului şi a Sfântului Nicolae. Efervescenţa pregătirilor din jurul altarului dintre
brazi şi forfota din întreaga curte arătau că inimile sunt pregătite să
primească Cuvântul Lui Dumnezeu. La un moment dat, privirile s-au îndreptat
spre poarta pe care intraseră P.S.
Ciprian Câmpineanu însoţit de stareţul manăstirii Arhimandritul Visarion
Marinescu. Într-o linişte solemnă, credincioşi şi prelaţi se salutau reciproc
printr-o aplecare a capului. Mâinile musafirului binecuvântau mulţimea...
Cetatea lui Matei
Basarab
Mănăstirea se află pe o colină de pe malul
drept al râului Colentina şi a fost constrută în anul 1564 .Primul ctitor al
mănăstirii este Petru Vodă , fiul lui
Mihnea şi al Doamnei Chiajna .Al doilea ctitor este Alexandru Vodă, care o şi
înzestrează cu averi însemnate. Mihnea Turcitul o închină, în anul 1585, Mănăstirii
Xiropotamu, de la Muntele Athos, transformând-o treptat în mănăstire grecească. Până în anul 1647, când va fi rectitorită,
mănăstirea trece prin mai multe distrugeri, printre care un incendiu
devastator. Biserica este rezidită din porunca domnitorului Matei Basarab, al
treilea ctitor al mănăstirii.Acesta i-a dat lăcaşului o importanţă deosebită,
reparându-l şi readucându-l la statutul de lăcaş de cult şi spiritualitate românească.Casa Domnească are o arhitectură de o frumuseţe rară, cu
arcade masive de zidărie la parter, în timp ce la etaj arcadele sunt sprijinite
de coloane cilindrice. Matei Basarab face din Plumbuita o cetate înconjurată cu
ziduri groase în care, mai târziu, este
încorporat turnul clopotniţă ( construit
de egumenul Dionisie, în anul 1806). Aflată într-o poziţie strategică, la margine
de Bucureşti, Plumbuita a fost loc de
rugăciune, dar şi de luptă. Dacă zidurile ar putea să vorbească, ar descrie
lupta din 1632 dintre românii conduşi de
domnitorul Matei Basarab şi oastea otomană condusă de Radu Iliaşi. Apoi ar vorbi despre Tudor Vladimirescu
şi despre Revoluţia de la 1821; despre
santinelele pe care Tudor le-a pus la Plumbuita, pentru a împiedica iesirea din
oraş a turcilor şi grecilor care secătuiau ţara.Plumbuita vorbeşte dureros despre
galerii ascunse pe unde au scăpat nevinovaţii, dar şi despre trădări ale căror
personaje obscure prezintă boieri avari,
capabili să-şi vândă domnitorii pentru un pumn de galbeni. Apoi, la Revoluţia
de la 1848, fără acordul autorităţilor bisericeşti, 40 de lideri ai revoluţiei
au fost închişi în beciurile Plumbuitei, transformată fără voia ei în închisoare
politică...
Visul mareşalului
Secolul al XIX-lea a adus cu el cutremurul
din 1802, care a afectat biserica şi clopotniţa.Secularizarea din 1864 avea să
treacă toate averile în proprietatea statului şi, ca lovitura să fie cât mai
dură, este desfiinţată ca mănăstire şi transformată în biserică de mir.De la
măreţia de altădată , mănăstirea de călugări ajunge o ruină
învăluită într-o tristeţe misterioasă şi neagră de plumb.Probabil că
preotul Ion Sachelărescu a simţit tristeţea îngerilor care o păzeau şi a
început restaurarea. Apreciindu-i valoarea istorică, artistică şi spirituală,
mareşalului Ion Antonescu îi vine ideea să transforme mănăstirea Plumbuita într-un Panteon Naţional dedicat eroilor căzuţi pe
câmpul de luptă pentru reîntregirea neamului. Aici dorea să se întoarcă pentru
totdeauna, atunci cand va fi fost momentul să plece în veşnicie. A început
transformarea, dar, din păcate, visul mareşalului s-a frânt. Istoria avea alte
planuri...
Energia vremurilor
Prin grija patriarhului Justinian, biserica
este restaurată între anii 1954-1955, târnosită la 24 iunie 1958 şi dată în
grija părintelui arhimandrit Sofian Boghiu.Astăzi, zidurile cetăţii lui Matei
Basarab murmură o melodie tainică ale cărei versuri vorbesc despre nepăsare,
cutremure, avariţia egumenilor greci, care au secătuit-o de obiectele de
preţ,despre ciumă şi despre perioada comunistă. Şi, peste toate, se aude
triumfător versul magic al durabilităţii credinţei în timp şi spaţiu.
La Plumbuita credinţa se confundă
cu istoria. Aici, timpul nu poate fi închis într-un sanctuar, pentru că energia
vremurilor iese mereu la suprafaţă. Sacrificii
şi iubire, rugăciune şi iertare. Şi cultură, multă cultură. Biblioteca
mănăstirii cuprinde titluri vechi de
peste 500 de ani. Aici, acum, săracii
primesc medicamente şi pentru trup, nu numai pentru suflet, datorită unor
oameni care au înţeles că averile nu le aparţin, ci sunt ale lui Dumnezeu.Ei
sunt doar administratorii...
Compatibilitatea
dintre intransigenţă şi smerenie
Hramul bisericii Mănăstirii Plumbuita este “Naşterea
Sfântului Ioan Botezătorul”. Preasfinţitul Ciprian Câmpineanu în predica sa,
aduce în actualitate faptele Înaintemergătorului, scoţând în evidenţă
principalele însuşiri ale sfântului : “ Pe
cât era de intransigent faţă de păcat, pe atât era de înţelegător faţă de omul care, deşi păcătos, înţelegea
să-şi ceară iertare, să se pocăiască.Cum spuneam, pe cât era de intransigent,
pe atât era de smerit. Să nu vi se pară incompatibile aceste două virtuţi! Intransigenţa faţă de păcat este
motivul pentru care, în iconografie, Sf. Ioan Botezătorul apare cu trăsături
mai aspre, ceea ce denotă o persoană mai dură. Ei bine, era intransigent faţă
de ceea ce era rău, faţă de ceea ce era păcătos, dar el era foarte smerit. Şi
asta pentru că îşi înţelegea condiţia sa dependentă faţă de Dumnezeu.Cu toate
că se bucura de popularitate în rândul poporului evreu, niciodata nu a fost ispitit să se dea drept
Mesia. A spus că este doar “glasul celui strigă în pustie” şi că, după el, vine
cel a cărui existenţă era mai dinainte de el. Ioan L-a mărturisit pe Fiul lui
Dumnezeu şi nu a căzut în ispita de a se
arăta pe sine ceea ce nu era. Iată cum Botezătorul ne învaţă pe noi toţi, care
suntem creştini iubiţi ai Mântuitorului, că trebuie deopotrivă să fim
intransigenţi faţă de păcat şi totodată
smeriţi, să fim demni de identitatea noastră
de ucenici ai Mântuitorului.Să nu ne ruşinăm nicicând de identitatea
noastră, de credinţa şi unitatea pe care am primit-o de la El, prin sfinţii apostoli şi apoi prin toţi
mărturisitorii acestei credinţe . Iată că Sf. Ioan Botezătorul, cel care se
află la cumpăna dintre testamente, şi-a
dat viaţa pentru mărturia a ceea ce este bun, frumos şi adevărat. Nu încetaţi
să vă rugaţi, căci mult poate rugăciunea dreptului!”
Parfumul
trandafirilor din suflete
Slujba se apropia de final. În timp ce câţiva
preoţi ofereau împărtăşanie , stareţul scosese racla cu părticelele moaştelor Sfinţilor Mucenici: Gheorghe,
Pantelimon, Ioan cel Nou de la Suceava şi ale Sfântului Ierarh Nicolae.Credincioşii
sărutau moaştele şi, în acele momente, chipurile îmi păreau de o frumuseţe indescriptibilă . Aproape
toţi atingeau câte un obiect ( o eşarfă, un inel, o carte de rugăciuni, etc.) de
acea raclă, în speranţa că vor lua cu ei
un strop de sfinţenie care să le atingă sufletele. Vântul adia, legănând crengile brazilor ca într-un alint al
Universului. Aerul mirosea a trandafiri, fără ca vreunul să fie prin preajmă. Probabil
era parfumul trandafirilor iubirii ce tocmai înflorise în suflete ...
Georgeta Istrate
