Pe
malul drept al Oltului, la 20 km de Râmnicu Vâlcea , într-o zonă încărcată de istorie, se află Mănăstirea Cozia . Când am ajuns aici,
curtea era plină de pelerini veniţi din toate colţurile ţării , căutând ,poate
,poarta ce duce spre izvoarele vieţii.
Aici, orizontul se
uneşte cu vârful muntelui şi, la tot
pasul, auzi cate un susur de apă ca o muzică sacră ce-ţi şopteşte parcă să faci linişte pentru a nu deranja somnul
istoriei şi al eroilor ei. În treacăt, am auzit vorbindu-se englezeşte
şi frantuzeşte. Semn că străinii
au descoperit comorile nepreţuite ale românilor şi au venit să le vadă.Lăcaşul reprezintă o parte a sufletului românesc. El ascunde comori nepreţuite născute
din izvoarele credinţei, istoriei şi culturii acestui neam.
În
interiorul Bisericii era arhiplin.Se
săvârşea Sfânta Liturghie. Nu ştiu cum
arătau feţele oamenilor de obicei,dar în acest moment îmi păreau transfigurate într-o tăcere sfântă. Ochii umezi se ridicau din când în când spre înălţimi într-o rugăciune mută,
plină de emoţie.Era o sfinţenie pe care n-ai fi îndrăznit să o tulburi şi la
care nu puteai decât să subscrii.
Lăcaşul, vechi de peste 600 de ani, m-a fermecat. Admiram picturile care
împodobeau pereţii şi icoanele ce parcă priveau tăcute fiecare chip ce intrase aici să se roage.
Soarele pătrundea prin vitralii şi prin ochiurile de geam , schimbând luminile şi culorile interiorului în străluciri aproape ireale.
După slujbă, preotul a făcut o rugăciune
specială pentru pelerinii din Bucureşti. Ni s-au citit Moliftele Sfântului
Vasile cel Mare ,după care ni s-au spus câteva cuvinte despre biserică , dar şi
despre tot ce înseamnă Cozia.” Mănăstirea este ctitorită de Mircea cel Bătrân
la 1391.A fost renovată în anul 1517 de
către Neagoe Basarab care a făcut şi fântâna ce-i poartă numele.Catapeteasma
originală a ars şi a fost refacută în 1794 şi zugrăvită în anul 1907.Crucea de pe turla
bisericii datează din vremea lui Mircea cel Bătrân. În pronaos se află mormintele
Voievodului Mircea cel Bătrân şi a mamei lui Mihai Viteazul, Maica Teofania. Mănăstirea are două paraclise .Unul cu hramul “Adormirea Maicii Domnului” , care datează
din anul 1583, iar celălalt mai este numit
şi brâncovenesc şi are Hramul “Duminica Tuturor Sfinţilor“,datând din 1711.
Este o mănăstire de călugări cu 30 de chilii. Aici se mai află un
muzeu în care sunt expuse icoane vechi, pictate pe lemn sau sticlă; monede;
psaltirea în versuri a lui Dosoftei; tiparituri vechi etc .Pe dealul de
vizavi de Cozia se află Bolniţa, zidită în anul 1543 de Petru Voievod
cunoscut sub numele de Radu Paisie, pentru nevoiaşii, bolnavii şi bătrânii comunităţii.”
M-am
oprit puţin la mormântul lui Mircea . În acea clipă ce unea prezentul cu trecutul într-o dimensiune fără spaţiu şi timp i-am simţit prezenţa ca pe o amprentă în
afara şi în interiorul sufletului meu.Energia trecutului parcă trecea prin mine
provocându-mi un fior plin de respect. Bine te-am găsit, Măria Ta! Îmi tremurau
genunchii şi, cu paşi mici, am ieşit din biserică.M-am îndreptat spre muzeul de
care pomenise preotul. Într-adevar obiectele expuse aici au o mare valoare
istorică .La etaj, înrămată, tronează poezia lui Grigore Alexandrescu “Umbra
lui Mircea la Cozia” , scrisă în cerdacul lui Mircea din corpul de chilii dinspre Olt. Este considerată
una din cele mai frumoase poezii din literatura română:
“Mircea! îmi răspunde dealul;
Mircea! Oltul repetează .
Acest sunet, acest nume
valurile-l priimesc;
Unul altuia îl spune;Dunărea
se-nştiinţează,
Şi-ale ei spumate unde către
mare îl pornesc.
Sărutare, umbră veche!
priimeşte-nchinăciune
De la fiii României care tu o
ai cinstit:
Noi venim mirarea noastră la
mormântu-ţi a depune;
Veacurile ce-nghit neamuri al
tău nume l-au hrănit”
Am ieşit din nou în curte.Oamenii se
plimbau meditativ pe aleea mănăstirii, admirând peisajul mirific într-o linişte
plină de înţelesuri. Paradisul din jur colorat de trandafiri , crini şi alte specii
de flori îţi bucurau sufletul.Simţeai că de sus, din vârful
muntelui ce înconjoară locul,dumnezeirea coboară la tine obligându-te să uiţi
pentru o clipă problemele ce-ţi macină viaţa.Am plecat lăsând în urmă Cozia cu
Bolniţa şi paraclisele ei, cu murmurul
celor două fântâni şi cu cele şase veacuri de istorie cu gândul de a mă reîntoarce…
Georgeta Istrate