Portret de artistă – Silvia Maria Antemia, ultima parte

Când timpul se opreşte…

   Îşi antrenează vocea singură  cam o oră pe zi, dar repetiţiile oficiale, pe care le face  în corul operei, au un program strict. Şi anume,  după aproximativ 20 de minute de încălzire, urmează cam trei ore de repetiţii. Cântăreţii au un program diferit de cel al instrumentiştilor, în sensul că, atunci când îţi foloseşti vocea prea mult, poţi obosi şi asta se vede la spectacole. O motivează spectacolele în care  intepretează un rol consistent sau când are de învăţat un nou rol. Caută să îşi depăşească limitele, vrea să vadă cât de mult poate. Un rol nou înseamnă o altă provocare, o altă poveste, alt personaj pus în alte circumstanţe.Cum spuneam,  provocările o motivează, la fel şi concursurile, căci  în astfel de situaţii poate să se autoevalueze.  Când se află  pe scenă are iniţial  emoţii, dar ele dispar pe măsură ce  se transpune în rolul personajului pe care  îl joacă. Şi o face natural, ca şi cum ar fi propria viaţă. Cu alte cuvinte, frumoasa artistă iubeşte scena căci îi dă posibilitatea să experimenteze alte vieţi : “Acestea sunt momentele în care nu mai sunt Silvia, ci personajul pe care îl interpretez. Tot ce se întâmplă pe scenă  trăiesc cu atâta exactitate, încât simt că timpul se opreşte, iar toate acele mişcări sunt făcute cu încetinitorul. Cine ştie, poate chiar stă timpul în loc! Oricum este o trăire foarte specială şi intensivă”.

Româncă şi nemţoaică. Sau invers?

     Silvia Maria Antemia spune că ea,  astăzi, este suma  a ceea ce a  văzut în familie şi la şcoală. Dar recunoaşte că o amprentă puternică  reprezintă faptul de a fi trăit în două lumi diferite. Părinţii fetei sunt români, dar a fost crescută în Germania, unde oamenii sunt mai reci, dar politicoşi, credincioşi, corecţi şi foarte disciplinaţi. Pe de altă parte, acasă a  avut parte de o educaţie românească: “ Acum sunt foarte fericită în România, parcă uit să fiu nemţoaică. Cu toate acestea, când merg în Germania, mă comport ca o nemţoaică. Cred că, într-un fel, trăiesc  două personalităţi formate în două culturi diferite, dar nu pot spune care este mai bună. Fiecare are părţi bune şi părţi mai puţin bune.

" Timpul nu aşteaptă pe nimeni"!

    În încheiere, am întrebat-o pe Silvia dacă are un motto după care se ghidează în această călătorie numită viaţă:  “Da am un motto, pe care l-am împrumutat dintr-un film japonez intitulat " Fata care sărea prin timp". Ei bine,  motto-ul meu este următorul : " Timpul nu aşteaptă pe nimeni"! De aceea sunt de părere că toate lucrurile  trebuiesc făcute la timpul lor. Mai mult, e bine  să te bucuri de orice moment din viaţă pentru că totul se schimbă -  oamenii, locurile sentimentele…

https://www.youtube.com/watch?v=WhEhsYxMgS0
https://www.youtube.com/watch?v=0mMUyLBQRsk
https://www.youtube.com/watch?v=Ydo7KBqSW0s
https://www.youtube.com/watch?v=h3WcB3cvuvg

Georgeta Istrate

Portret de artistă – Silvia Maria Antemia V

Succesul se măsoară în aplauze, eşecul în lipsa lor

    Din punctul ei de vedere, Silvia Maria Antemia consideră că succesul se măsoară în funcţie de  aplauzele publicului: “când vezi că ai reuşit să captivezi publicul timp de două ore sau mai mult; când poţi atinge inimile oamenilor  din sală aşa încât să creadă că personajul pe care îl joci este cu adevărat acolo cu ei; când vin oamenii  la tine, fericiţi că  ai reuşit să îi distragi de la problemele cotidiene şi i-ai transpus în altă lume, în lumea pe care ai fost capabil să o redai şi ai fost în stare prin interpretarea ta să-i incluzi şi pe ei. Acesta e succesul după părerea mea”.  

     Am întrebat-o pe interlocutoarea mea dacă eşecul strică sau construieşte un om şi mi-a răspuns că cel mai mare eşec pentru un artist este atunci când  publicul se plictiseşte, iar la jumătatea spectacolului  sala mai este plină pe sfert: “Când începi cu sala plină şi, la final, mai rămâne o mână de oameni, acesta este eşecul pentru mine.  Dacă aşa ar sta lucrurile,  m-aş întreba unde am greşit. Apoi aş căuta să înţeleg  ce aş putea face  pentru ca acest lucru să nu se repete”.

Viaţa -  un maraton cu multe obstacole

   Altfel, Silvia Maria Antemia este  o fire liniştită, îi plac aproape toate stilurile de muzică, este pasionată de cinematografie şi de teatru. Îi place la nebunie  să danseze şi consideră că acest lucru este  vital. Ca argument al pasiunilor sale artistice o numeşte pe marea  dansatoare Pina Bausch care a spus: " Dansaţi, dansaţi, că dacă nu, suntem pierduţi"!
https://www.youtube.com/watch?v=p8zkTclatRo

   Iubeşte natura, îi place să se plimbe, să meargă cu bicicletă, să înoate în mare “ prefer apele curgătoare”. În natură simte că se încarcă  pozitiv, iar contactul cu florile, cu pădurea, îi dau  o energie extraordinară.

   Dacă o întrebi care este scopul vieţii, îţi spune zâmbind că este… greu de definit!” Cred că toţi venim pe acest pamânt cu un rol pe care trebuie să îl împlinim. Viaţa e  ca un maraton pe care îl parcurgi, iar pe parcursul lui întâlneşti multe obstacole şi cunoşti oameni care îţi pot schimba direcţia. Cu alte cuvinte,  viaţa este o cursă lungă prin munţi, comparată cu " Tour de France". În această cursă lungă, Silvia Maria Antemia spune că dragostea este lucrul cel mai important. Că  indiferent de bogăţiile pe care le ai, dacă nu ai o familie şi prieteni în jurul tău, să împarţi problemele şi bucuriile,  atunci eşti un om foarte trist: “ Am avut norocul de a creşte într-o familie în care am primit multă dragoste. În momentele cele mai grele ale vieţii,  ai mei au fost lângă mine. Şi  chiar dacă nu au putut rezolva problemele în locul meu, am simţit că nu sunt singură. Este foarte important să ai un echilibru Pot să spun cu bucurie că  nimeni din familia mea nu este divorţat. Am avut parte de părinţi buni, de  bunici care mi-au dăruit dragoste, de unchi şi de mătuşi care m-au înconjurat cu afecţiune.  Fără susţinerea lor necondiţionată, nu aş fi cine sunt astăzi”.

https://www.youtube.com/watch?v=WhEhsYxMgS0
https://www.youtube.com/watch?v=0mMUyLBQRsk
https://www.youtube.com/watch?v=Ydo7KBqSW0s
https://www.youtube.com/watch?v=h3WcB3cvuvg

Georgeta Istrate

Portret de artistă – Silvia Maria Antemia IV

Când întâlneşti maeştrii potriviţi…

     Însă nu se dă bătută cu una cu două, aşa că schimbă profesoara. Ajunge la Diana Matei, prima persoană care îi spune că este  mezzosoprană, nu soprană! “ Era o luminare deoarece trebuia să îmi schimb repertoriul. Pentru a mai cere o părere m-a prezentat şi profesoarei ei, pe nume Marieta Grebenişan, căreia astăzi îi datorez ceea ce sunt din punct de vedere artistic. Dumneaei este  o mare solistă a operei timişorene! Ea a confirmat ca sunt mezzo-soprană! De atunci, mă pregătesc în particular cu aceste două profesoare, sub îndrumarea cărora am început să am succese ”.

        Astfel, în anul 2014, interpretează rolul principal în " My fair lady", respectiv Eliza Doolittle, cu care are  spectacol la festivalul studenţesc " Viva Vox" din Cluj, în Parcul Rozelor din Timisoara, la Opera din acelaşi oraş, apoi, în anul 2015,   la festivalul de jazz care are loc în Arad.

În anii 2014 şi 2015, câştigă premiul al treilea  la festivalul de romanţe "Roze pe Bega".

Tot în anul 2015, câştigă  premiul al doilea în cadrul concursului international de opera din Austria, în Deutschlandsberg care se numeste " Feruccio Tagliavini".Anul următor, respectiv  2016, I se distribuie rolul principal într-un spectacol ce are loc  la opera din Timişoara  cu opereta " Liliacul" din care eu am avut rolul Prinţului Orlovsky. Din 2015, este  colaboratoare în corul operei.

https://www.youtube.com/watch?v=WhEhsYxMgS0
https://www.youtube.com/watch?v=0mMUyLBQRsk
https://www.youtube.com/watch?v=Ydo7KBqSW0s
https://www.youtube.com/watch?v=h3WcB3cvuvg

Georgeta Istrate

Portret de artistă – Silvia Maria Antemia III

Mătuşa, un mesager al Destinului

   Când crede că viaţa, în cruzimea ei, îi închide toate uşile, Destinul îi deschide o portiţă la care nu se gândise: o mătuşă din Timişoara, îi propune  să se înscrie la Conservatorul din oraşul de pe Bega, să  nu piardă un an. Îngerul acesta de mătuşă este  sora mai mare a mamei Silviei. Se numeşte  Ligia Jicman şi este maestră internaţională de şah. “Cu adevărat, ea m-a încurajat să fac canto şi m-a sfătuit  să îmi urmez visul”.

   Spre bucuria ei, intră cu nota cea mai mare! Dezamagirea îi vine însă  din partea unei profesoare care “ nu are  timp să lucreze cu mine şi care susţine că sunt soprană de coloratură!!! ”

    Recunosc, unii termeni din acest domeniu îmi sunt străini aşa că o întreb pe Silvia ce înseamnă mai exact “soprană de coloratură”. Mie îmi suna a critică, dar răspunsul artistei mă lămureşte.Îmi mărturiseşte că iniţial era încântată, deoarece sunt foarte puţine soprane de acest fel. Problema este în altă parte: “trebuie să interpretezi piese care sunt scrise foarte înalt. Simţeam că mă strâng de gât… pur şi simplu nu mă simţeam confortabil în acea tonalitate înaltă”. Mirarea mea este şi mai mare când aflu că a avut noroc, căci putea să se aleagă cu nişte  noduli pe corzile vocale de toată frumuseţea. “ Este  defectuos să cânţi pe o linie melodică nepotrivită pentru vocea ta. Din cauza asta am avut nevoie de un an să îmi repar vocea de la soprană de coloratură la mezzosoprană. A trebuit să muncesc în aceşti ani de două ori mai mult decât dacă aş  fi început direct ca mezzosoprană”!

  P.S. Să vedem ce zice Dex-ul că  înseamnă de fapt mezzosoprană: “Cîntăreață cu voce de o înălțime mijlocie, între sopran şi alto; îmbină amplitudinea și adâncimea contralto-ului cu întindere mare și penetrație soprană. O deosebește de soprană mai ales timbrul mai întunecat și registrul de piept mai dezvoltat”. 

https://www.youtube.com/watch?v=WhEhsYxMgS0
https://www.youtube.com/watch?v=0mMUyLBQRsk
https://www.youtube.com/watch?v=Ydo7KBqSW0s
https://www.youtube.com/watch?v=h3WcB3cvuvg

Georgeta Istrate

Portret de artistă – Silvia Maria Antemia II

“Credeam că nu mai înţeleg lumea…”

   Silvia Maria Antemia  se naşte pe  21.08. 1991, în Mindelheim, un orăşel mic în Bavaria,  sudul Germaniei. Fiind foarte pasionată de muzică, la vârsta de 7 ani mama o înscrie la  cursuri de flaut şi de balet. De la  vârsta de 11 ani este eleva liceului "Maristenkolleg Mindelheim", un liceu de ordin catolic, pe care îl absolvă în anul 2011. La bacalaureat alege ca materii principale… chimia şi  muzica! O fi vreo combinaţie magică, aşa cum materialul din care această făptură este creată?

    Alege în mod special muzica, deoarece are conturat în minte visul de a da la Conservator. De fapt,  încă din copilărie se vede cântăreaţă de operă. În plus, de la vârsta de 16 ani,  ia ore de canto în particular. Modelul de artistă nu e nimeni alta decât Maria Callas. După bacalaureat se pregăteşte intensiv, înscriindu-se la două Conservatoare, în Germania şi Austria.

   Silvia Antemia credea la momentul acela  că punctele slabe îi sunt pianul şi teoria.  Doar că viaţa are să o şocheze prin obstacole aparent de netrecut: “Am avut prima admitere în  Freiburg, iar primul examen era cel de canto, pe care l-am picat!!! Eram devastată şi credeam că nu mai înţeleg lumea şi nici lumea nu mă înţelege pe mine. Până atunci consideram că a cânta este punctul meu forte”.

   O profesoară o lămureşe în privinţa slăbiciunii pe care o are şi anume că “ nu cânţi cu susţinere”. Cu moralul la pământ, căci visele i se năruie unul câte unul, merge  în Wurzburg şi în Salzburg să dea examen de  admitere: “ Evident că am picat, căci  lucrasem  patru ani cu o profesoară slabă,  care a facut mai nimic cu mine. Nu aveam nici o şansă să ţin piept concurenţei alcătuită din  fete de 25 de ani. Acestea  terminaseră Conservatorul la Praga şi erau deja cântareţe de operă!!! Eu credeam că ma duc la conservator ca să învăţ,  nu  să fiu deja pregătită!!!

https://www.youtube.com/watch?v=WhEhsYxMgS0
https://www.youtube.com/watch?v=0mMUyLBQRsk
https://www.youtube.com/watch?v=Ydo7KBqSW0s
https://www.youtube.com/watch?v=h3WcB3cvuvg

Georgeta Istrate

Portret de artistă – Silvia Maria Antemia I

   Este tânără, frumoasă, talentată. S-a afirmat în România, iar scena este raiul care o răsfaţă. Când interpretează un rol, timpul nu mai există. Emoţia momentului o transfigurează transformând-o în personajul pe care îl interpretează. Trăirea nu suportă comparaţii, iar cuvintele sunt prea sărace ca să o descrie…

    Unele lucruri ne sunt destinate! Am observat că, atunci când TREBUIE să interacţionezi cu cineva, o faci chiar şi fără să îţi propui acest lucru. Aşa mi s-a întâmplat de curând, când am întâlnit-o pe Silvia Maria Antemia pentru prima dată. Sper să nu fie şi ultima…

   Cum spuneam, nu e pentru prima oară când simt impulsul acesta, ca un motor ce porneşte din senin, scoţându-mă din inerţia banalului zilnic. Acum voi povesti cum se manifestă această emoţie unică.

Ispitele Destinului

     O zi ca toate celelalte. Mă aflu la Muzeul de Artă al României, într-o expoziţie temporară cu tema “Oglinzile Orientului”. La un moment dat, privirea mi se opreşte pe veşmintele a două fete. Este ceva neobişnuit cu aceste haine. Par două bucăţi de material înfăşurate pe trup, legate într-un anume fel în zona gâtului. Dar este fascinant, căci materialele sunt de-a dreptul seducătoare, culorile sunt împrumutate parcă din curcubeu şi strălucesc asemenei razelor soarelui. Se potrivesc mănuşă cu tema expoziţiei. Zici că sunt două opere de artă vii, ieşite din rama unui tablou unic şi se plimbă nestingherite printre lucrările tăcute de pe galerie.  Probabil că Destinul a vrut să se folosească de acest lucru, ca o ispită, să mă determine să interacţionez cu fetele. La un moment dat, mă trezesc întrebând: spuneţi-mi, vă rog, cum sunt prinse aceste bucăţi de mătase? Spre surprinderea mea, una dintre ele, Maria Silvia Antemia, este foarte amabilă şi-mi explică cu lux de amănunte provenienţa materialului. Ba chiar îmi dă voie să fac poze ca să descifrez mai bine tehnica. Comunicarea dintre noi este una dintre cele mai bune. Din vorbă în vorbă, aflu că Silvia Antemia este mezzo-soprană. De-abia acum îmi explic de ce am simţit ceva special la această fată, ca şi cum ar fi fost o amprentă magică pe chipul ei frumos. Mi se face dor de scris, aşa că îi cer permisiunea să-i fac portretul….

https://www.youtube.com/watch?v=WhEhsYxMgS0
https://www.youtube.com/watch?v=0mMUyLBQRsk
https://www.youtube.com/watch?v=Ydo7KBqSW0s
https://www.youtube.com/watch?v=h3WcB3cvuvg

Georgeta Istrate

Absolvent de şcoala vieţii – puterea muzicii

Ce naiba se întâmplă?

     Se anunţă spectacol! Fata se pregăti, căci asta însemna atenţie mărită la locul de muncă. Află de la colegi că  va veni o formaţie numită Multumult, care va încerca să încânte spectatorii cu muzică orientală.

   Aşadar, ora de începere se apropie cu paşi repezi. După ce invitaţii iau loc pe scaune, artiştii încep concertul. Curioasă, fata se apropie de sala în care are loc evenimentul. Cu o seară înainte dormise prost, aşa că atunci când membrii formaţiei începură să cânte, ea îi şopti colegei sale că muzica asta  o adoarme şi mai mult. Doar că, pe măsură ce ritmul se înteţea, fata simţi o cascadă de energie învăluind-o, îmbrăţişând-o, alintând-o. Transfigurată, se întoarse spre colegă şi îi spuse în şoaptă: “ ce naiba se întâmplă? Simt o energie aproape materială, ca o ploaie dulce pe tot trupul, iar în creştetul capului parcă se joacă lumina!”.

Georgeta

Iulie 2016

Absolvent de şcoala vieţii - aroganţă

 
Partea plină a paharului

    Chiar dacă iniţial nu vedea nicio satisfacţie în munca pe care o făcea, cu timpul, fata  s-a obişnuit măcar cu ideea că pe cartea de muncă poate să acumuleze ceva vechime, iar bănuţii pe care îi primeşte la salariu, o ajută să-şi plătească facturile. Şi cum cei mai înţelepţi decât ea spuseseră că e mult mai bine pentru psihic să privească partea plină a paharului, începu să-l studieze îndeaproape. Într-adevăr, ce rost are să te uiţi la partea goală, căci nu vei găsi vreo urmă de fericire, numai neîmpliniri şi vise …goale! Aşadar, privi la partea plină, oricât de mică ar fi. Şi găsi  că meseria pe care o are este una ce îi oferă mai multe oportunităţi de a cunoaşte lumea: psihologie practică, modă, artă, caractere, aroganţă, cumsecădenie, răutate, bunătate, respect, obrăznicie, culoare, gesturi, vulcan, apă liniştită – că toate acestea îi sunt la îndemână ca obiect de studiu pentru viaţă. Fiecare zi este o filă din cartea vieţii ce trebuie trăită mai mult sau mai putin dureros. Nu mai ştiu autorul catrenului pe care vi-l voi scrie, dacă voi îl ştiţi, vă rog să mi-l spuneţi, dar aceste versuri sunt geniale: “există o şcoală unde-nveţi/ să dai cu capul de pereţi/ şi când ai dat de toţi pereţii/ eşti absolvent de şcoala vieţii”.

De ce?

        Ziua aceea de iulie era una cam agitată, se anunţase un spectacol cu invitaţi de seamă. Asta nu prea îi plăcea, căci se făceau diferenţe, aceste persoane fiind considerate un fel de spumă a societăţii.   În mintea ei, oamenii erau cu toţii egali. Nu înţelegea de ce un domn îmbrăcat la patru ace, care avea bani sau un nume “celebru” este mai valoros decât unul care repară maşini. De ce o doamnă care-şi permite să poarte haine de firmă şi coboară dintr-o maşină luxoasă e mai preţioasă decât o vânzătoare care munceşte pentru un salariu de câteva sute de lei pe lună. De ce sunt atâtea diferenţe?

De ce “dacă întâlnim pe cineva care ni se pare mai bun decât noi într-un anume fel, atunci acesta trebuie ori să ne devină duşman, ori îl punem pe un piedestal şi visăm să ajungem ca el. Însă, la un nivel mai profund al minţii noastre, îl vom urî pentru că este mai bun decât noi”.

 Ce facem de fapt? “ Când dăm de cineva pe care îl considerăm inferior, va exista dorinţa de a păstra respectiva persoană aşa cum este, pentru ca noi să putem părea superiori prin contrast”. (Vindecarea cauzei – o cale spre iertare, de Michael Dawson, p.101).

Fiecare pasăre pe limba ei piere

   Se poate şi mai rău de atât? Sigur că da. Şi viaţa i-a dat un exemplu pe loc. Două doamne, cu atitudine aristocrată, mari cunoscătoare sau nu de artă, au ajutat-o să înţeleagă că diferenţele stabilite de fiinţa umană sunt nelimitate şi de netrecut: “Scuzaţi că vă întrerup, spuse fata  pe un ton scăzut, v-aş ruga să păstraţi o distanţă faţă de lucrări de cel puţin 20 de centimetri”. Cum să le spună fata că, atunci când ele  îşi apropie unghiile mari de pânză la un milimetru, tremură atât pânza cât şi inima ei?

   Un sfert de oră au comentat sfidător acele doamne, având grijă să întrebe cu voce tare: “dumneata nu ştii cine suntem noi?!”

    Fata a găsit de cuviinţă să tacă. Ştia că dacă ar răspunde aroganţei acestor doamne, ar fi mai rău. Ar fi ca şi cum ar pune paie pe foc. Îşi făcuse doar datoria să le atenţioneze. Restul… e caracterul lor. Aristocratic sau maidanez?  Oricum, fiecare pasăre pe limba ei piere!

Georgeta,

Iulie 2016