Eneoliticul
este împărţit pe trei etape: eneoliticul timpuriu, căruia i-a aparţinut
perioada 5000-4500 î. e. n.; eneoliticul dezvoltat, a cărei periodizare s-a
stabilit între 4500-3800/3700 î. e. n; eneoliticul final 3800/3700-3500 î.
e. n. În partea târzie a eneoliticului este inclusă şi perioada de tranziţie spre
epoca bronzului. Stabilirea
momentului de început a eneoliticului a stârnit controverse în rândul
istoricilor, deoarece se aplică două criterii deosebite: eneoliticul începe odată cu utilizarea
primelor piese de cupru sau doar atunci când se constată o intensă metalurgie a
cuprului, care produce în serie artefacete de mari dimensiuni obţinute prin
turnare. Se consideră că primul principiu este mai aproape de principiile
evoluţiei istorice, deoarece ţine seama de apariţia noului element (arama) şi
nu de apogeul utilizăruii sale; în plus, eneoliticul nu este definit ca etapă
istorică numai prin utilizarea aramei, ci şi prin sesizarea altor modificări care
se petrec concomitent: apariţia aşezărilor fortificate cu şanţ, val şi
palisadă; dispunerea locuinţelor după un plan în interiorul aşezărilor;
utilizarea plugului primitiv şi a tracţiunii animale; apariţia unor indicii de
ierarhizare socială, etc.(Beldiman, 2008, p. 40).
Odată cu începutul perioadei eneolitice, ritmul
dezvoltării umane s-a accelerat, fiind considerată o epocă a sintezelor. Întrepătrunderea
vechilor culturi au dat naştere unor culturi cu un nivel superior din toate
punctele de vedere. De exemplu: Vădastra, Boian, Gumelniţa, Sălcuţa şi, în
final, cea mai strălucitoare dintre toate, cultura Cucuteni. Pe plan artistic, cultura
Vădastra se caracterizează prin realizări de înaltă măiestrie, într-un ton
viguros. Decoraţia este făcută cu precizie, motivele uneori sunt dispuse în
metope. În cultura Vădastra figura umană de pe vase este reprezentată mai plastic
şi mai artistic decât în cultura Starcevo-Criş, unde apăruse pentru prima dată
figura umană pe vase de lut. Realizările artistice prezintă analogii cu creaţii
similare dintr-o arie mai largă, egeo-anatoliană.
Eneoliticul este şi o perioadă de realizări
importante în plan tehnic şi social. Toporul de piatră, unealtă şi armă
specifică neoliticului, dobândise o formă trapezoidală, dreptunghiulară, elipsoidală.
Dar momentul esenţial în evoluţia toporului se petrece în cadrul culturii Boian,
când toporul de piatră a fost perforat şi i s-a pus o coadă, devenind mult mai
uşor de mânuit şi mai eficace.
Aşezări
şi organizare socială
Aşezările, de-acum concentrate într-un spaţiu
mai restrâns, sunt întărite cu şanţuri adânci, dar şi cu valuri de pământ. Acest
lucru ne duce cu gândul la o diferenţiere între cultivator şi crescătorul de
vite, între sedentar şi omul rătăcitor, în căutarea unor locuri prielnice
pentru hrană şi locuit.
Omul eneoliticului începe să-şi facă locuinţe
mai mari, unele dintre ele cu pereţii pictaţi. Nevoia de a-şi împodobi locuinţele
poate fi tradusă în faptul că omul acelei perioade simte nevoia de a căuta noi
expresii pe plan spiritual, unele cristalizate în statuetele de lut sau de os, de
o mare frumuseţe.
Dacă în neolitic locuinţele erau mai simple, în
eneolitic au predominat locuinţele de suprafaţă, de formă rectangulară, uneori
cu mai multe camere sau chiar etajate. Podina se construia din pământ bătătorit
sau pe o platformă de trunchiuri despicate de arbori, apoi lutuite. Pentru
ridicarea pereţilor se foloseau pari, pe care se urzea o împletitură de nuiele,
iar ultima operaţiune era aceea de lutuire a acestora. În cadrul aşezării, locuinţele
erau dispuse într-un plan, cu spaţii centrale rezervate construcţiilor comune, de
exemplu planurile aşezărilor culturii Cucuteni şi la Hăbăşeşti şi Truşeşti. Casele
sunt dispuse în şiruri paralele sau în cerc, având în centru o construcţie mai
mare care domină aşezarea. Multele descoperiri au scos la iveală informaţii
preţioase din punct de vedere istoric, în special faptul că densitatea
demografică era sporită faţă de epocile precedente, de asemenea aşezările sunt
mult mai organizate.
Celula de bază a societăţii acelor vremuri era
familia, care asigura perpetuarea speciei, prin protecţia descendenţilor în
perioada lor de vulnerabilitate. În această celulă primară există, întotdeauna,
o autoritate şi reguli stabilite pe cale empirică şi perpetuate prin tradiţie. Organizarea
socială încerca să răspundă nevoilor comunităţii respective, fiind. La rândul
ei, influenţată de realităţile economice şi de necesitatea de a asigura relaţii
convenabile cu alte comunităţi umane. În
aria culturii Cucuteni s-a remarcat şi un fenomen de ierarhizare a aşezărilor şi
semnele apariţiei unor formaţiuni care par să depăşească limitele tribale, fiind
considerate de unii cercetători uniuni de triburi. Formaţiuni teritoriale
supra-tribale sunt semnalate şi în alte culturi eneolitice din sud-estul
Europei, dar şi în eneoliticul târziu, mai puţin dezvoltat, din vestul
continentului.(Beldiman, 2008, p. 44-45).
Dacă
în perioada de dinaintea eneoliticului oamenii erau împărţiţi în ginţi (familii
dezvoltate) şi triburi (a căror organizare presupunea existenţa unei limbi sau
dialect comun, probabil credinţe comune, interese economice comune, posibilitatea
organizării apărării în comun a teritoriilor proprii, în faţa unor potenţiali
agresori), oamenii eneoliticului formează uniuni de triburi. În cadrul
triburilor şi a uniunilor de triburi alianţele, relaţiile de schimb, legăturile
cu alte comunităţi (în care trebuie inclusă şi exogamia), problemele păcii şi
ale războiului erau aspecte reglementate probabil pe baza unor cutume, a căror
respectare trebuia supravegheată de conducătorii comunităţii.(Beldiman, 2008. p.
45).
Ocupaţiile
în eneolitic
În epoca eneolitică se desăvârşeşte împărţirea
societăţii în două categorii: crescătorii de vite şi cultivatorii. Comunităţile
sunt organizate în triburi şi în uniuni de triburi. În sprijinul acestei
ipoteze vin marile arii geografice pe care se desfăşoară un singur tip de
cultură, ceea ce presupune legături foarte strânse şi permanente între
grupurile de oameni. Acum se pare că pătrund grupuri de păstori în cinci valuri
succesive, aducând cu ei calul domesticit. Trecerea spre o agricultură
primitivă se va face, în eneolitic, prin utilizarea tracţiunii animale şi a
unui brăzdar primitiv (de exemplu, brăzdarele de corn de cerb din unele aşezări
eneolitice- Rast, jud. Dolj; Truşeşti, jud. Botoşani, ş. a). Cultivarea
terenurilor avea un caracter ciclic, adică o comunitate neolitică se muta
periodic pe un anumit teritoriu, revenind la vechile aşezări după refacerea
fertilităţii solului. Dovezile practicării cultivării plantelor sunt cele
directe (resturi ale plantelor de tipul seminţelor, fragmente de tije, spori şi
polen, etc., studiate de paleobotanică, cu ramurile sale palinologia şi
carpologia); indirecte (amprente de plante pe obiecte ceramice sau construcţii
cu pereţi sau planşeu de lut; unelte destinate cultivării, recoltării plantelor
şi prelucrării- plantatoare, săpăligi, cuţite şi seceri, râşniţe, etc).(Beldiman,
2008, p. 42).
Unelte
Uneltele litice sunt cele de bază în perioada
eneolitică timpurie, urmând a se construi unelte din ce în ce mai performante. În
perioada timpurie, în aşezări se întâlneşte un număr sporit de piese faţă de
etapa precedentă. Toporul de formă trapezoidală tinde să-l înlocuiască treptat
pe cel de tip teslă, ca şi varianta acestuia - tipul calapod. De asemenea, se
răspândeşte tehnica perforării topoarelor din roci dure, ceea ce se poate pune
în legătură cu necesitatea creşterii randamentului de defrişare în vederea
măririi suprafeţelor cultivabile. Acum se înregistrează frecvent folosirea
săpăligii din corn de cerb, ceea ce a adus un program în cultivarea plantelor.(Beldiman,
2008, p. 56). Descoperirea primei seceri, la nivelul culturii Criş-Starcevo (ca
cea găsită în săpături sistematice, de profesorul Dumitru Berciu la Valea Răii-Râmnicu
Vâlcea) demonstrează dezvoltarea căpătată în cultivarea plantelor, după cum
descoperirea cozii de topor se leagă de o evoluţie a vieţii sociale, dar şi de
sporul de populaţie. În ceea ce priveşte dezvoltarea tehnicii, eneoliticul
extinde prelucrarea cuprului de la confecţionarea de podoabe la o exploatare
amplificată şi metalurgia cuprului. Din acest metal sunt lucrate securi şi, pentru
întâia oară, pumnale de metal, etc.
Ceramica, dublă utilizare
Apariţia ceramicii a condus la descoperiri
importante, cu urmări fericite în efortul de ridicare a gradului de civilizaţie.
Ceramica înseamnă, în primul rând, posibilitatea de a pregăti hrana într-un
chip mai uşor de asimilat, diferenţiindu-l pe om de animal. Mai înseamnă
posibilitatea păstrării şi transportării anumitor produse lichide, iar pe un
plan înalt, artistic, ea oferă multiple modalităţi de manifestare a
inteligenţei şi talentului. Evoluţia în acest plan a fost neîntreruptă, iar momentul
Vădastra şi Cucuteni înfăţişează culmi inegalabile.
Olăritul, în general, capătă un aspect de
înaltă tehnicitate, prin folosirea cuptoarelor cu ardere indirectă, descoperire
ce va fi folosită în metalurgia cuprului şi a bronzului.
În eneolitic, cea mai spectaculoasă cultură
este considerată cea de Cucuteni, un complex răspândit în Transilvania, în
Moldova şi o parte a Munteniei, întinzându-se spre răsărit până la Nipru. Cucutenienii
excelează printr-o ceramică splendid decorată, una dintre cele mai uimitoare
realizări ale omului în acest domeniu, atât prin eleganţa motivelor decorative,
cât şi prin rafinamentul coloritului. Pe lângă ceramica superbă de Cucuteni, purtătorii
acestei culturi făuresc figurine din lut sau din aur şi cupru.
O dovadă a evoluţiei omului din eneolitic în
plan spiritual este altarul de la Truşeşti, care reprezintă figuri umane.
Dezvoltarea excepţională a culturii Cucuteni a
dus la formarea imaginii omului de la Cucuteni.
