Familia conducătoare surdă
la proteste şi memorii
La începutul anului 1985, foarte multă lume protesta, oficial sau nu,
pentru oprirea dezastrului. Oamenii ştiau că soţii Ceauşescu erau capabili să
demoleze ansamblul, căci aveau
experienţa Mănăstirii Cotroceni şi a
altor 4 biserci distruse în anul ce tocmai se încheiase.
În
ianuarie 1985, când biserica şi paraclisul erau încă în picioare, un grup de
oameni de cultură, membri ai Comisiei Patrimoniului Cultural Naţional, au
expediat la Comitetul Central al P.C.R. un memoriu, în care cereau oprirea
demolării ctitoriilor Mihai Vodă şi
Văcăreşti. Cei şapte oameni care au semnat petiţia erau: prof. univ. dr. Grigore Ionescu , acad.
Dionisie Pippidi, prof.dr.univ. Vasile Drăguţ , prof.dr.univ. Dinu C. Giurescu,
dr. Radu Popa, acad.dr. Răzvan Theodorescu , conf.univ. arhitect Aurelian
Trişcu. După cum era de aşteptat, memoriul a fost ignorat.
Fig. 8
În timpul sesiunii ştiinţifice, acad. Răzvan Theodorescu şi arhitectul Gheorghe Leahu au amintit de eforturile disperate ale doamnei Henriette Delavrancea – Gibory, în vârstă de 90 de ani, care scrisese un apel conducerii comuniste de a opri demolarea ansamblului. După multe “plimbări” de la o poartă la alta a clădirii Comitetului Central, pe un ger cumplit, memoriul i-a fost primit. Doamna Delavrancea scria, printre altele, cu emoţie şi revoltă: “Domnule preşedinte, apăraţi Văcăreştii! Opriţi demolarea Văcăreştilor cât mai e timp!...” Cum era de aşteptat, familia conducătoare a rămas surdă la apelurile ei.
Ca să contracareze cumva rezistenţa, presa vremii,
prin vocea lui Corneliu Vadim Tudor, publica rânduri elogiatoare la adresa preşedintelui
Ceauşescu şi aducea în prim plan faptul că România trăia “cel mai frumos moment
urbanistic din întreaga sa existenţă”. Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, la
începutul anului 1985, în incinta mănăstirii Văcăreşti, s-a permis realizarea unui film
cu subiect de război. Atunci s-au folosit petarde, aruncătoare de flăcări, tunuri
şi tancuri, care au rănit monumentul,
dar şi sufletele celor care voiau să-l salveze.
O machetă pierdută
Fig.9
Arhitectului Gheorghe Leahu nu i se poate pune la îndoială revolta din glas când vorbeşte despre Văcăreşti, căci prin însăşi profesia sa, este un constructor, nu un distrugător. A trăit nopţi albe în căutarea unei salvări, a apelat la ajutoare din afara ţării, în speranţa că Occidentul are mai multă putere decât intelectualii din ţară, pe care Ceauşescu nu dădea doi bani. Trebuiau luate în considerare toate variantele de salvare, aşa încât măcar una să ofere victoria. Arhitectul căuta cu disperare o soluţie care să protejeze mănăstirea. Îşi dorea să ofere ca alternativă un proiect de tribunal, independent de edificiul în discuţie. În felul acesta împăcai şi capra, şi varza. În cel puţin 12 feluri putea fi evitată distrugerea Mănăstirii Văcăreşti, căci timp de doi ani, între 1984 şi 1986, arhitecţii care lucrau la Institutul “Proiect Bucureşti” au făcut 12 variante de machete, care propuneau construirea tribunalului dorit de Nicolae Ceauşescu, fără a afecta în vreun fel monumentul. Specialiştii ajunseseră la concluzia că varianta cu numărul 12 este ideală şi este imposibil să fie respinsă. Dar, conchide arhitectul Gheorghe Leahu, deşi ajunsă cu celelalte la Comitetul Central, “în mod deliberat nu a fost prezentată, ci a fost dosită prin culoarele Comitetului Central”.
Arhitectului Gheorghe Leahu nu i se poate pune la îndoială revolta din glas când vorbeşte despre Văcăreşti, căci prin însăşi profesia sa, este un constructor, nu un distrugător. A trăit nopţi albe în căutarea unei salvări, a apelat la ajutoare din afara ţării, în speranţa că Occidentul are mai multă putere decât intelectualii din ţară, pe care Ceauşescu nu dădea doi bani. Trebuiau luate în considerare toate variantele de salvare, aşa încât măcar una să ofere victoria. Arhitectul căuta cu disperare o soluţie care să protejeze mănăstirea. Îşi dorea să ofere ca alternativă un proiect de tribunal, independent de edificiul în discuţie. În felul acesta împăcai şi capra, şi varza. În cel puţin 12 feluri putea fi evitată distrugerea Mănăstirii Văcăreşti, căci timp de doi ani, între 1984 şi 1986, arhitecţii care lucrau la Institutul “Proiect Bucureşti” au făcut 12 variante de machete, care propuneau construirea tribunalului dorit de Nicolae Ceauşescu, fără a afecta în vreun fel monumentul. Specialiştii ajunseseră la concluzia că varianta cu numărul 12 este ideală şi este imposibil să fie respinsă. Dar, conchide arhitectul Gheorghe Leahu, deşi ajunsă cu celelalte la Comitetul Central, “în mod deliberat nu a fost prezentată, ci a fost dosită prin culoarele Comitetului Central”.
Gheorghe Leahu este convins că vinovatul
principal a fost vicepreşedintele
primăriei oraşului Bucureşti de atunci,
Dumitru Necşoiu, căruia îi rosteşte numele aproape obsesiv, căci „ a avut un
comportament de criminal faţă de ansamblul de la Văcăreşti! Din exces de zel,
acest Necşoiu a ascuns macheta care ar fi
salvat monumentul , pentru ca Ceauşescu să nu aibă de unde alege”.
Aşadar, munca atâtor oameni a fost pur şi simplu
aruncată la gunoi, aşa cum avea să se procedeze şi cu monumentul. Se pare că prin
acest Dumitru Necşoiu, destinul
a fost legat la ochi, căci orice ar fi făcut aceşti oameni excepţionali,
decizia era luată: noul Palat de Justiţie
trebuia să se suprapună exact pe locul
mănăstirii!
Cât valorează o decizie
Prof.univ. dr. Dan Mohanu, prezent la
conferinţă, a avut un rol important în
acea perioadă, deoarece avea misiunea de a desprinde cât mai multe elemente din
monument, pentru a fi păstrate. Echipa de specialişti din care făcea parte şi
Dan Mohanu, a trăit o perioadă de
incertitudine, căci trecerea la desprinderea picturilor de pe pereţi însemna a decide soarta monumentului. Aceşti oameni au
ales să prelungească momentul cât mai mult, în aşteptarea unei decizii
favorabile. Li se spusese că, practic, demolarea
va începe numai după ce vor fi extras picturile murale. Şi cum să rupi cu mâna
ta, cum să deschizi calea distrugerii, când sufletul îţi tremură pentru soarta unuia
dintre cele mai măreţe monumente ale epocii medievale? Era o crimă! Nu voiau să fie ei cei care deschideau calea
demolării! În astfel de momente ne dăm seama cât contează o astfel de hotărâre.
În cazul de faţă, o decizie era mai rea
decât cealaltă. Cum să faci? Cum vei răspunde în faţa istoriei, dacă vei lua
decizia greşită?
Fig. 10
Timpul trecea, ei se străduiau să rezolve această dilemă, dar a venit şi ziua în care datele problemei s-au schimbat radical. În jurul bisericii demolarea începuse, creând o presiune asupra lor. Şi-au dat seama că nu trebuie să mai piardă timpul, că, dacă nu începeau să salveze părţile cele mai valoroase din monument, pierdeau şansa de a păstra ceva din substanţa originală a edificiului. Specialiştii s-au străduit să recupereze cât mai multe valori, în speranţa că monumentul va fi refăcut sau, cel puţin, va fi înfiinţat un muzeu care să le expună publicului. Dan Mohanu şi echipa sa au reuşit să recupereze o parte din frescele de la Mănăstirea Văcăreşti, dar, din păcate, din 2500 mp de frescă, doar 140 au fost salvaţi. Ca să nu provoace şi mai multe daune lucrărilor, cum ar fi ruperea straturilor de pictură, au trebuit să improvizeze tehnici noi. Elementele recuperate cum ar fi: altarul, piatra sculptată, masa de altar, crucile turlelor, coloanele din interior, portalul de la intrarea în lăcaş cu ornamentele sale şi alte valori au fost depozitate într-un şopron metalic aflat în curtea Palatului domnitorului Constantin Brâncoveanu de la Mogoşoaia. Din păcate pentru noi, pentru cultura românească şi cea universală, aceste piese depozitate haotic au fost deteriorate de timp, precipitaţii şi neglijenţa oamenilor.
Timpul trecea, ei se străduiau să rezolve această dilemă, dar a venit şi ziua în care datele problemei s-au schimbat radical. În jurul bisericii demolarea începuse, creând o presiune asupra lor. Şi-au dat seama că nu trebuie să mai piardă timpul, că, dacă nu începeau să salveze părţile cele mai valoroase din monument, pierdeau şansa de a păstra ceva din substanţa originală a edificiului. Specialiştii s-au străduit să recupereze cât mai multe valori, în speranţa că monumentul va fi refăcut sau, cel puţin, va fi înfiinţat un muzeu care să le expună publicului. Dan Mohanu şi echipa sa au reuşit să recupereze o parte din frescele de la Mănăstirea Văcăreşti, dar, din păcate, din 2500 mp de frescă, doar 140 au fost salvaţi. Ca să nu provoace şi mai multe daune lucrărilor, cum ar fi ruperea straturilor de pictură, au trebuit să improvizeze tehnici noi. Elementele recuperate cum ar fi: altarul, piatra sculptată, masa de altar, crucile turlelor, coloanele din interior, portalul de la intrarea în lăcaş cu ornamentele sale şi alte valori au fost depozitate într-un şopron metalic aflat în curtea Palatului domnitorului Constantin Brâncoveanu de la Mogoşoaia. Din păcate pentru noi, pentru cultura românească şi cea universală, aceste piese depozitate haotic au fost deteriorate de timp, precipitaţii şi neglijenţa oamenilor.
Georgeta Istrate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu