În seara vernisajului expoziţiei “Falsă retrospectivă”, pictorul Gheorghe Pogan mi-a mărturisit că
este obosit, că în ultimele zile se ocupase de punerea tablourilor pe perete într-un
fel anume , în aşa fel încât fiecare să
fie pus în valoare . Mi-a mai spus că detaliile i-au luat mult timp. Că a
dorit să creeze invitaţilor o stare specială, în care întreaga expoziție să
inducă o trăire asemănătoare cu atmosfera dată de Micul Palat din Paris, cu nuferii lui Monet – o stare de liniște, de detașare. A vrut de asemenea, ca
expoziţia în integritatea ei, să lase o
undă de mister…
Lumina ca vehicul al ideilor
Când l-am întrebat de timpul petrecut cu arta pe care o creează, mi-a
dat un răspuns aproape matematic: “nu sunt obsedat de ea! De obicei, sunt un
voluntar pe tema asta. Mă hotărăsc să fac un anumit lucru și atunci îl fac!Asta
e povestea ardelenilor care zic : hai ş-om mere!
-
Ce vă inspiră,
cum vine inspirația ?
-
Eu sunt
un pictor în general lipsit de talent…
-
Nu este
adevărat!, îl contrez eu.
-
Ba da,
e adevărat, în măsura în care van Gogh a fost un pictor lipsit de talent și
este unul dintre cei (mai mari?!) …”( mă văd nevoită să cer scuze cititorilor
mei, dar cele câteva cuvinte rostite în continuare de pictor, pe care le-am pus
în paranteză, cred că nu le-am înţeles bine. Am ascultat înregistrarea de
sute de ori! Într-adevăr era şi un pic de zgomot în sală, mai degrabă un murmur
creat de conversaţiile invitaţilor. Am vrut să scot fraza cu Van Gogh, dar mi
s-a părut că fur din strălucirea discursului. Aşa că am decis să pun această
paranteză).
“ Mi-am pus următoarea
problemă :toată lumea poate picta folosind culorile. Singurul care pictează cu
lumină este Dumnezeu. Uneori încerc și eu. Ce am încercat să fac a fost să
pictez folosind lumina ca vehicul al ideilor mele și să o transpun aici. Dacă
vorbim de inspirație, ea este dată doar
de nevoia de a crea - Dumnezeu! De cele mai multe ori, pictura se
face singură! Nu ai măiestria aia să te duci până acolo. Dar ea începe să se
construiască, vine de la sine, încep să lucreze formele între ele, să aibă
corespondență, să te trimită la lucruri făcute sau la unele pe care vrei să le
faci. Fiecare lucrare este un instantaneu, o chestie înghețată undeva, a
devenirii tale - relațiile tale cu trecutul și viitorul! E poveste filozofică, complicată, mai mult decât povestim noi aici"…
În căutarea timpului
Mereu am crezut că un om care
are capacitatea de a crea , are nevoie să fie liber din toate punctele de
vedere. Dar pentru asta trebuie ca persoanele
care-i sunt aproape, să-i ofere această
libertate . Artistul , fie el pictor, scriitor, cântăreţ, etc, va răsplăti
lumea cu frumuseţea pe care i-o oferă,
pe care el, în liniştea şi libertatea lui, o creează. Poveri precum câştigarea existenţei printr-o
slujbă oarecare , plata facturilor, schimbarea scutecelor şi alte chestiuni, îi
ucid talentul sau cel puţin nu-i dau voie să se manifeste. Arta , oricare ar fi
ea , are nevoie de timp sau poate de ieşirea din timp…
-
Când
faceți o lucrare, intrați în ea, vă rupeți
de realitate, cum se întâmplă acest lucru ?
-
În ultima vreme, cu multă dificultate. Sunt prins între stările în care
mă pune viaţa şi pictură. În urmă cu mulţi ani
îmi era mult mai ușor să fac
figura asta, numai că nu aveam tehnica
de lucru . Atunci, eram în căutarea tehnicii. Acum, am tehnică, dar sunt în
căutarea timpului. Lucrez… nu știu câte ore pe zi, 5-6 ore, cât mă pot împărţi între chestiunile de familie, mai ales cele
medicale, plus partea de conducere a Uniunii Artiștilor Plastici - zona
de cenzorat, de urmărire a tuturor chestiunilor legale, statutare şi altele. Vă
închipuiți cum trebuie să comut eu de la o treabă administrativă la una din
zona medicală, pe urmă să sar la una din zona artei. Am încercat să las să se
contamineze cât mai puțin pictura, dar se transmite totuşi o stare a mea de
deplasare…
Ca să ieşim puţin din zona asta oarecum cenuşie, am încercat să fac o
glumă: faceți slalom bine, după cum văd !
-
Da, încă
mai râd!
Visul artistului
Îl acaparasem destul pe Gheorghe Pogan în seara aceea misterioasă. Şi
totuşi, am insistat. L-am întrebat dacă
are un vis măreţ în ceea ce priveşte arta sa.
“Povestea cu cele două
dimensiuni, transformate în trei dimensiuni și uneori în a patra dimensiune,
este un vis mai vechi pe care încerc să-l materializez. Este o intenție de a ajunge la o pictură în care
să poți intra - așa cum contemplarea imaginii te absoarbe, tot astfel să poți
pătrunde într-o pictură. Să te simți copleșit de jur împrejur de spațiul
cultural, de atmosfera pe care ți-o creează picturile - și de acolo presiunea
materiei, presiunea culorii, presiunea dimensiunilor, presiunea spațiului, a
luminii și a întunericului în acest univers. Am şi o explicație pentru urmele geometrice care apar în colțurile lucrărilor
mele . Ele ar fi trebuit să ajungă în spatele privitorului, ca imaginile să îl
absoarbă”.
Georgeta Istrate
