Viața înseamnă această clipă!

   Într-un moment de liniște, fata se retrase în camera ei, unde jurnalul, prietenul tăcut, aștepta pe mica măsuță din lemn de nuc. Toată după amiaza reflectase asupra vieții și a morții, așa că scoase capacul stiloului, deschise jurnalul la ultima filă și începu să scrie...

Fac ce fac și tot la tine mă  gândesc!

      Te simt înconjurându-mă cu dragoste.Oare vei reveni în viața mea? Spuneai, râzând, că ești fiul preferat al Universului și că, atâta vreme cât te voi iubi, tu nu vei pleca printre stele. Și eu te credeam pe cuvânt, nici nu mă gândeam să pun la îndoială afirmația asta. De vreme ce ne întâlniserăm așa târziu, nu credeam că Universul sau Dumnezeu ar fi atât atât de cruzi încât să-și dorească să ne despartă. Așa cum tu credeai că ești fiul preferat al lui Dumnezeu , tot așa credeam și eu că sunt fiica preferată a Lui și că, alături de tine, venise vremea să cunosc fericirea . O așa mare iubire cerea obligatoriu  și o atenție deosebită din partea Creatorului. Dar el a ales să nu se implice  sau s-a implicat atât de mult încât a găsit de cuviință să te ia lângă El.

 Sau  poate că zeii

     au fost geloși pe așa o mare iubire. Poate că nici ei, cu puterea lor cea mare nu au simțit niciodată ceea ce am simțit noi, niște  biete ființe muritoare. Căci toate momentele petrecute alături de tine au fost speciale, nepământene, au fost momente magice pe care nu le-am mai trăit  alături de nimeni și sunt conștientă  că nici nu le voi mai regăsi, doar dacă nu cumva vei reveni chiar tu din lumea întunecată  a morții și vei reface fericirea  pierdută. Nu știu dacă doar tu poți face asta, dar știu că atunci când suntem împreună, are loc o reacție chimică extraordinară, care are darul de a ne purta pe aripile  unei bucurii fără margini. E ca și cum am ieși din acest timp și spațiu și am avea acces la o altă dimensiune. Sau poate că unirea noastră reprezintă cheia unui astfel de rai.

Cu toate acestea,

     în acest moment, cred că omul, oricât succes ar avea, oricât de împlinit s-ar crede, nu este fericit pe pământ. Mediul, nevoile, grijile, lupta - toate îl macină. Chiar și un făuritor de artă obosește. Lumea te secătuiește de energie cu cruzime, apoi te aruncă în mrejele disperării sau chiar ale morții. Tot ce ne rămâne și ne aparține de fapt, este clipa prezentă, efemeră, cu bucuriile și tristețile ei. Restul e nimic, e deșertăciune. Doamne, ce tristețe!

   Ca să te bucuri cu adevărat, ar trebui să te lași uimit, să lași ca tot ce te înconjoară să treacă prin tine, să lași sufletul să fie impresionat de frumusețea naturii, de caracterele frumoase, de șoaptele copacilor sau vorbele clopotelor care bat, căci toate vorbesc, dar nu toți știu să asculte. Viața are infinite definiții. Și dacă o compari cu o picătură de ploaie ce cade pe un pământ crăpat de secetă, până să te dezmeticești, dispare. Privind în trecut, viața pare un vis, te întrebi dacă tu ai fost ființa aceea care a dus atâtea pe umerii ei, care a suportat suferința cu resemnare. Dacă te uiți în viitor, viața pare un mister. Este atât de încețoșat totul încât nu merită să pierzi clipa prezentă ca  să o poți desluși.

  Prin urmare, Viața înseamnă această clipă!

Georgeta Istrate

Schitul Darvari, oază de linişte şi spiritualitate, partea a II-a

« Unde este icoana mea ? »

    În faţa altarului se află o iconiţă a  Maicii Domnului numită Axioniţa, înaintea căreia se aşază candela din care preotul ia untdelemnul cu care miruieşte credincioşii. Pe măsuţa din faţa ei se pun prinoasele ce urmează să fie sfinţite.Icoana are o poveste tulburătoare. Când Prodromiţa s-a întors acasă, monahii au hotărât să o aşeze în locul ei, iar icoana cea mică au dus-o în pod, la păstrare. După o săptămână, preoţii şi călugării au asistat la o scenă neobişnuită. O femeie a intrat în biserică, s-a uitat de jur împrejur, apoi a început să plângă şi să întrebe strigând cu lacrimi amare : «  unde este icoana mea? ». Călugării au rămas uimiţi de reacţia ei. Femeia le-a povestit că, în vechiul regim, soţul ei fusese închis pe motive politice şi urma să fie executat. În noaptea dinaintea execuţiei, disperată,  a venit plângând la schit, iar părinţii de atunci, făcându-li-se milă de ea, i-au dat cheia şi au lăsat-o să se roage toată noaptea lângă această icoană. A doua zi, avea să afle că soţul ei nu va mai fi executat și va fi eliberat. Minunea mărturisită de acea femeie i-a determinat pe călugări să readucă icoana în biserică . Au înrămat-o, i-au îmbrăcat trupul în argint şi i-au redat locul iniţial.

Procesiunea cu moaşte sfinte

  Biserica are două hramuri: « Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena » şi « Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril ».Lăcaşul adăposteşte părticele din moaştele mai multor sfinţi: Ioan Gură de Aur,Haralambie, Elefterie, Siluan Athonitul, Alexie-omul Lui Dumnezeu, Ioan Iacob Hozevitul etc. Unele au fost dobândite de la  Sfântul Munte Athos, altele au ajuns la Darvari prin grija P.S.Ambrozie, care a avut misiunea de a  recupera raclele cu moaşte confiscate de vechiul regim. Acestea au fost returnate lăcaşurilor cărora le aparţinuseră, iar cele ale căror biserici fuseseră demolate, au fost încredinţate  Schitului Darvari, spre bucuria credincioşilor şi a vieţuitorilor de aici. În ziua în care am vizitat mănăstirea, după vecernie, am asistat la o procesiune ocazionată de prăznuirea zilei Sfântului Ioan Gură de Aur: “Când sunt prăznuiţi sfinţii ale căror moaşte se află aici, noi facem o slujbă, apoi  o procesiune în jurul bisericii care este aceeaşi cu cea din noaptea de Paşti de la prohod. Procesiunea reprezintă un semn al biruinţei asupra răului. Purtăm moaştele aşa cum odinioară preoţii Israelului purtau Chivotul Lui Dumnezeu când se întorceau triumfători din luptă.Acest lucru ne întăreşte”, a subliniat stareţul mănăstirii, Teofil Anăstăsoaie.

Bucuria bătrânului preot

  Călugării de la Schitul Darvari spun că foarte mulţi tineri care s-au cunoscut aici, s-au căsătorit şi au format cupluri trainice... Lucram la acest material şi întâmplarea a făcut să întâlnesc o doamnă care mi-a mărturisit cu emoţie şi recunoştinţă o experienţă trăită cu aproape trei decenii în urmă. Doamna se numeşte Elena Ungureanu şi iată ce mi-a povestit: “Aveam 22 de ani, de-abia venisem în Bucureşti, eram timidă şi neobişnuită cu viaţa de la oraş. Într-o zi, o cunoştinţă m-a dus la Schitul Darvari, care, la momentul respectiv, era biserică de mir. Stăteam pe o bancă în curte, pierdută în gânduri şi priveam cerul. Un preot bătrân, al cărui nume nu îl ştiu, s-a apropiat de mine şi mi-a vorbit. Era în anul 1978, când regimul politic stătea cu ochii pe biserică... Pe faţa acelui părinte am citit bucuria de a vedea că tinerii încă îl mai caută pe Dumnezeu. La un moment dat, bătrânul preot m-a întrebat dacă vreau să mă căsătoresc. Eu am spus că n-am niciun gând, căci sunt foarte tânără pentru asta. Preotul a continuat: “Aş vrea să vii în biserică , să-ţi citesc o rugăciune, vrei? Aşa mă bucur când văd persoane tinere care vin să-l caute pe Dumnezeu!” Îmi amintesc că preotul m-a dus la icoana Sfântului Nicolae, m-am aşezat în genunchi şi mi-a citit o rugăciune. Fix la trei luni de zile, l-am cunoscut pe soţul meu..Astăzi căsătoria mea este una fericită şi binecuvântată. Mai târziu, am vrut să mulţumesc părintelui de la Darvari, dar nu l-am mai găsit... »

Programe speciale pentru copii şi tineri

    Preoţii şi călugării de la schit au iniţiat programe speciale pentru copiii credincioşilor, care sunt învăţaţi să se roage, să se apropie mai mult de Dumnezeu, să cânte şi să picteze. Programele artistice sunt puse în valoare de sărbători când, însoţiţi de părinţi, micuţii vizitează casele de bătrâni şi orfelinatele din jur : “Pe lângă programele artistice, copiii duc şi daruri, din daniile credincioşilor, desigur. În acest demers al nostru este o pedagogie din care decurg lecţii de viaţă pentru toţi : cei instituţionalizaţi află că nu sunt singuri, iar cei care îi vizitează descoperă că sunt importanţi tocmai prin bucuria pe care o fac altora. În plus, copiii cu părinţi îşi dau seama cât sunt de binecuvântaţi. De asemenea, bătrânii sunt oameni uitaţi de familie sau care nu mai au pe nimeni.Aceşti copii le aduc o rază de lumină în vieţile lor cenuşii şi, de cele mai multe ori, văd în ei proprii nepoţi. Programele noastre mai cuprind  şi ore de catehizare  pentru tineri , în cadrul cărora sunt explicate pe înţelesul tuturor actele de credinţă.Tot pentru tineri, s-a înfiinţat un forum moderat de părinţii monahi, care îi pot ajuta să aibă o legătură strânsă cu viaţa şi învăţătura creştină. »

Călugărul

   Definiţia călugărului este aceea de « bătrân frumos », iar această frumuseţe vine din înţelepciunea cunoaşterii Lui Dumnezeu.Călugărul încearcă să facă ordine în viaţa personală ocupându-se de lucrurile esenţiale, rugându-se pentru toţi oamenii zidiţi de Dumnezeu, avându-i în vedere şi pe cei pentru care nu se roagă nimeni. Programul schitului Darvari începe dimineaţa la ora opt şi se termină târziu, după miezul nopţii. Slujbele se desfăşoară după tipicul mănăstiresc , la care se adaugă rugăciunile speciale pentru închinătorii care vin aici.

Georgeta Istrate

Schitul Darvari, oază de linişte şi spiritualitate, partea I

   În miez de noapte, când toată lumea se culcă şi traficul se opreşte, cineva începe să se roage fierbinte .Căci dacă oamenii sunt apăsaţi de griji şi necazuri, au nevoie să fie purtaţi pe braţe în rugăciune .Asta fac preoţii şi călugării de la Schitul Darvari în fiecare zi…

  

    

       Este greu de crezut că în inima Bucureştilor, în mijlocul tumultului şi al agitaţiei oraşului, în care viaţa se desfăşoară cu viteză din ce în ce mai mare, se află o mănăstire. Când am intrat în curtea Schitului Darvari, am avut senzaţia că mă aflu undeva în vârf de munte. Odată ce ai păşit înăuntru, ritmul vieţii încetineşte instantaneu şi liniştea ţi se aşează pe chip.

  Când am ajuns, slujba de dimineaţă se încheiase. Dinspre Sfântul Altar se auzea o muzică liniştitoare.Spaţiul intim, accentuat de lumina difuză şi muzica psaltică, alungă încet grijile şi tulburările sufletului. Icoanele tăcute par că privesc şi ascultă tainic bătăile inimilor credincioşilor, care fac popas aici înainte să-şi continue drumul prin lume. Din punctul în care mă aşez, observ o doamnă care îngenunchează la icoana Mântuitorului şi stă aşa în rugăciune minute în şir.Când se întoarce să plece, îi observ  faţa strălucind de lacrimile  pocăinţei ; un copil cu ghiozdanul în spate aleargă bucuros la icoana Maicii Domnului din faţa altarului, o mângâie şi o sărută; un tânăr intră şi se opreşte fix în faţa icoanei Maicii Domnului Prodromiţa , îşi pune mâna dreaptă în dreptul inimii, face o reverenţă cu respect, apoi se întoarce şi pleacă…

O istorie zbuciumată

     

     Schitul a supravieţuit chiar dacă istoria, cu urcuşuri şi coborâşuri, a încercat să-l doboare. El este astăzi un loc binecuvântat, unde credincioşii găsesc mângâiere duhovnicească şi sfaturi ziditoare.Anul în care povestea lui a început să se scrie este 1834. Gândit iniţial ca un loc de rugăciune pentru membrii familiei Mihail şi Elena Darvari şi apropiaţii acestora, micul  paraclis al familiei nobilului grec arăta ca  o bisericuţă modestă , fără turle, înconjurată de ziduri. Pentru că nu avea cine să  slujească, un an mai târziu, au fost aduse 12 călugăriţe de la Mănăstirea Pasărea şi Ciorogârla împreună cu Maica Stareţă Sofia. Slujbele erau săvârşite de preoţi de mir. Secularizarea din 1864 a decis însă închiderea schitului.Prin urmare, măicuţele au fost trimise înapoi la mănăstirile de unde veniseră.O vreme, schitul a rămas în paragină. Între anii 1869- 1959, în Schitul Darvari au vieţuit călugări români de la schitul românesc « Prodromul » din Muntele Athos, datorită unei înţelegeri iniţiale dintre ctitor şi aceştia. Înţelegerea presupunea un fel de troc  duhovnicesc în care ctitorul oferea călugărilor  găzduire timp de 5-6 luni pe an cât strângeau ajutoare. În schimb ei săvârşeau slujbe după tipic athonit, cunoscut fiind faptul că aceştia duceau o viaţă austeră şi riguroasă, preoţii respectând rânduiala corectă. Călugării au făcut chiar mai mult : au înfiinţat o editură misionară şi o fabrică de lumânări pentru nevoile proprii. Primul stareţ din perioada călugărilor athoniţi a fost Schimonahul Isaia.I-a urmat Arhimandritul Simeon Ciumandra, ale cărui sfaturi duhovniceşti şi preocupări intelectuale erau apreciate de marile personalităţi ale vremii, oameni de cultură, politicieni, artişti. Au fost văzuţi intrând în chilia sa: Tudor Arghezi, Gheorghe Anghel, Şerban Tanasenco şi alţii.

    Biserica este reparată în anul 1894 de epitropul  Nicolae Darvari, care o înfrumuseţează cu o turlă  şi un pridvor. O altă reparaţie are loc în 1934, efectuată de către nepotul ctitorului, generalul Mihail Darvari. Acesta desfiinţează vechea biserică şi construieşte din temelii o clădire de zid după planul arhitectului Gheorghe Simotta, o îmbinare între stilurile oltenesc şi muntenesc.Biserica este compartimentată în altar, naos şi pronaos. Turla are formă octogonală , cu ferestre înalte. Pictura interioară în frescă este executată de pictorul Iosif  Keber. Tâmpla este din lemn, lucrată în foiţă de aur, cu icoanele originale. Cele patru icoane mari de la catapeteasmă sunt aduse de ctitor de la biserica Slăveni-Olt şi datează din secolul al XVIII-lea.Tot atunci se construiesc şi chiliile...

      În anul 1959, o hotărâre arbitrară a regimului comunist închide porţile schitului.Cei 13 călugări, împreună cu stareţul lor, sunt forţaţi să se mute la Mănăstirea Cernica, lăcaşul devenind biserică de mir.Schitul îşi revine după  revoluţie, când pictura acoperită de fum este restaurată sub atenta supraveghere a părintelui Sofian Boghiu.La 31 martie 1996, Schitul Darvari redevine aşezământ monahal, stareţ fiind numit părintele Ambrozie Meleacă, venit de la Mănăstirea Crasna de Prahova.De atunci aşezământul a cunoscut o revenire spectaculoasă, a fost reconstruită clopotniţa, un corp de chilii, un paraclis , un magazin de obiecte bisericeşti, stăreţia, trapeza...

Icoana nefăcută de mână omenească

  Pe peretele din partea stângă a naosului se află copia icoanei Maicii Domnului Prodromiţa al cărei chip nu este zugrăvit de mână omenească.Povestea icoanei originale  începe la 1863, când părinţii Nifon (primul stareţ al schitului românesc Prodromul din Muntele Athos)  şi Nectarie întâlnesc la Iaşi un pictor pe nume Iordache Nicolau, care se învoieşte să picteze chipul Maicii Domnului. Au hotărât atunci ca, pe tot parcursul lucrului, pictorul să postească dimineaţa, iar după ce va mânca, în ziua aceea să nu mai lucreze. Iată ce mărturiseşte autorul: “ după ce am terminat veşmintele, m-am apucat să lucrez feţele Maicii Domnului şi a Domnului nostru Iisus Hristos, iar după ce am dat gata mâna întâia şi a doua, apucându-mă de noapte ca să termin de zugrăvit, privind eu la chipuri am văzut că totul a ieşit dimpotrivă, fapt pentru care m-am mâhnit, socotind că mi-am uitat meşteşugul(…) După ce m-am trezit a doua zi , mai întâi am făcut trei metanii Maicii Lui Dumnezeu, rugându-mă să-mi lumineze mintea  ca să pot isprăvi Sfânta Icoană; şi curând m-am dus să mă apuc de lucru.O, preaslăvite minunile Maicii Lui Dumnezeu! Am găsit chipurile terminate desăvârşit, precum se vede.Eu văzând această minune, n-am mai îndrăznit să pun condeiul pe ea…” Copiile Icoanelor Maicii Domnului Prodromiţa  şi a Sfântului Nicolae au fost dăruite Schitului Darvari în anul 1922 de către Sfinţii Părinţi din Muntele Athos, în vremea când erau găzduiţi aici. Când schitul a fost închis, în anul 1959, cele două icoane s-au pierdut. După câteva zeci de ani, timp în care nu s-a ştiut nimic de ele,  icoana Sfântului Nicolae fost găsită la Patriarhie , iar în 1996, când schitul a fost reactivat, un călugăr a adus icoana Maciii Domnului Prodromiţa. Iată cuvintele spuse de călugăr:  « când s-a desfiinţat schitul, tot umblam  şi mă uitam cu durere în suflet la bisericile care se dărâmau  ori se desfiinţau…Aşa am recuperat mai multe obiecte sfinte, printre care şi această icoană pe care am ţinut-o la mine până ce prigoana a trecut ».Pentru călugării de la Darvari, regăsirea icoanei a fost o bucurie nesfârşită şi un miracol.De atunci au fost martorii multor minuni în vieţile credincioşilor, care se roagă la această icoană. Pentru ea a fost compusă o cântare tulburătoare ce poate fi ascultată la slujba Paraclisului Maicii Domnului.

Georgeta Istrate

Cultura Gumelniţa

 A fost numită aşa după numele unei măguri de lângă Olteniţa rurală şi a fost cercetată începând cu anul 1924. A apărut pe fondul anterior al culturii Boian şi a unor influenţe Hamangia şi sud dunărene. Este una dintre cele mai strălucite culturi neolitice ale sud-estului european. Cuprinde nu numai întreaga arie meridională a României, dar pătrunde înspre nord-est în sudul Moldovei şi chiar dincolo de Prut, iar la sud de Dunăre acoperă atât zona de la nord de Munţii Balcani şi sudul Bulgariei, ajungând chiar până în imediata vecinătate a Mării Egee.

 Purtătorii culturii Gumelniţa (partea de răsărit dintre Carpaţi şi Haemus) se caracterizează printr-o îmbunătăţire a arhitecturii a locuinţelor, care sunt construite la suprafaţă, au formă rectangulară, iar unele au chiar şi pridvor. Pentru că aria de întindere cuprinde şi sudul Moldovei, interferenţele cu complexul Precucuteni III au fost inevitabile. Din această simbioză a rezultat un aspect aparte numit Aldeni-Stoicani-Bolgrad, cu întindere de la Subcarpaţii de Curbură până în bazinul Nistrului. Gumelniţenii au interferat, de asemenea, cu cei din cultura Cucuteni şi cu limita vestică, mai precis cu cei din cultura Sălcuţa din Olt. Unele triburi gumelniţene s-au stabilit chiat spre vest până la cursul Jiului. Ei au preluat tipul de aşezare tell de la cei din cultura Boian, cele mai multe aflându-se în preajma Dunării sau pe afluenţii acesteia: Sultana, Căscioarele, Glina, Gumelniţa, Andolina, Atmageaua Tătărască, Olteniţa, Calomfireşti, Teiu, Chirnogi, Borduşani, Hârşova, Tangâru. Locuinţele aveau platforme masive de lut de formă rectangulară, unele aveau şi pridvor, iar acoperişurile erau construite în două ape, unele case având chiar şi fronton ornamental. Ei s-au aflat în perioada de maximă înflorire a tehnicii cioplirii pietrei, o adevărată renaştere a prelucrării silexului. Din acest material se fac utilaje, mai cu seamă topoarele masive şi lamele de mari dimensiuni. Obiectele de cupru apăruseră sporadic, iar podoabele de aur se răspândesc semnificativ, de exemplu, tezaurul de la Sultana, cu pandantive antropomorfe stilizate.

 Ceramica lor este variat decorată, de o rară frumuseţe. Vasele sunt de mari dimensiuni, pictate cu grafit, iar pe unele se întrebuinţează pictura cu roşu. Gumelniţenii foloseau în ornamentaţie motive incizate, barbotină[1], proeminenţe şi impresiuni semilunare. Erau meşteri îndemânatici, căci precizia şi măiestria lucrărilor lor continuă să uimească privitorul şi în zilele noastre. Iată cum descrie Vladimir Dumitrescu arta lor: din cele mai vechi etape şi până la apusul ei, culturii Gumelniţa îi sunt caracteristice vase (mai ales recipiente piriforme[2] turtite şi capace) decorate cu impresiuni succesive, oarecum în formă de paranteze unghiulare, dispuse în şiruri orizontale paralele şi acoperind cea mai mare parte, dacă nu întreaga suprafaţă, a vasului. Cât priveşte ornamentarea pictată cu grafit, executată în tehnica superioară a pictării înainte de arderea vaselor în cuptor (tehnică moştenită din cultura Boian), ea prilejuieşte uneori realizări care pot suporta cu cinste comparaţia cu cele ale ceramicii pictate cucuteniene. Alături de unele motive care aparţin indiscutabil repertoriului mai vechi al ceramicii excizate Boian – dinţii de lup, tabla de şah cu pătrăţele sau cu romburi -, benzile spiralice sau drepte acre acoperă sau secţionează suprafaţa recipientelor (în special a străchinilor) şi a capacelor, precum şi decorul liniar pe vasele mai mici, sunt executate cu o mare precizie şi un uimitor simţ al ritmului şi al proporţiilor, valoarea lor decorativă fiind indiscutabilă. Suprafaţa interioară a unora dintre străchini este decorată cu motivul tablei de şah, ale cărei pătrăţele sunt adeseori transformate în romburi prelungi, acelea pictate cu grafitul negru-cenuşiu cu sclipiri metalice alternând firesc cu cele lăsate în culoarea mai deschisă, brun-gălbuie, a învelişului iniţial. O serie destul de numeroasă de capace convexe sunt pictate cu grafit pe suprafaţa exterioară, benzile late însoţite de linii înguste secţionând suprafaţa şi desenând motive ce pot fi asemuite cu un tetraskelion[3] cu braţe largi şi drepte. Unic până acum, şi cu totul remarcabil, este un vas decoperit recent chiar în aşezarea de la Gumelniţa, pe al cărui corp au fost plantate două gâturi cilindrice înalte, ambele pictate cu grafit: unul cu motivul în şah cu pătrăţele, celălalt cu romburi foarte prelungi, în timp ce la baza gâtului îngemănat se desfăşoară spirale fugătoare iar umărul este secţionat de grupe de linii incizate vertical (Dumitrescu, 1968, p. 26). 

 Cât priveşte viaţa spirituală, gumelniţenii erau foarte inventivi. Plastica lor este deosebit de bogată. Vasele sunt tratate în manieră antropomorfă şi zoomorfă, iar statuetele erau lucrate din os şi marmură (fig. 10,11). În acest sens,  în aria culturii Gumelniţa au fost create două forme de vase aparte: askos = vas, burduf sau sub formă de „raţă”; rbyton= vas în formă de corn; acestea vor cunoaşte o largă şi lungă utilizare în spaţiul egeo-anatolian în perioada următoare. Dintre descoperirile făcute în aria culturii Gumelniţa, două se remarcă în mod deosebit, furnizându-ne indicii clare despre nivelul civilizaţiei purtătorilor acestei culturi. Astfel, la Căscioarele, în stratul gumelniţean care suprapune complexul de cult cu coloane pictate din faza Boian-Spanţov, a fost descoperită macheta de lut a unui templu cu afinităţi mesopotamiene. La Varna, în aria culturii de pe teritoriul Bulgariei, a fost descoperită o mare necropolă de înhumaţie, unică prin bogăţia pieselor depuse ca ofrandă, inclusiv numeroase piese de aur, între cele mai vechi din lume, ca şi prin complexitatea riturilor şi ritualurilor funerare. Numeroase morminte conţineau vase pictate cu grafit, cu aur, podoabe de aur, iar în câteva cazuri topoare de cupru având cozi din tablă de aur. S-au găsit şi morminte cenotaf conţinând, pe lângă ofrande, măştile de lut ale defuncţilor. Obiceiul depunerii măştilor funerare va deveni frecvent în epoca bronzului, mai ales în civilizaţia miceniană. Între morminte existau deosebiri notabile de inventar, ceea ce indică diferenţieri la nivelul statutului social. Astfel, un mormânt avea 990 de obiecte de aur, cu o greutate totală de 1516 g, în mormintele găsite până în anul 1978 se descoperiseră peste 2000 piese de aur reprezentând 28 de tipuri, în greutate de circa 5500 g. Aceste descoperiri obligă la reconsiderarea globală a concepţiilor despre structura socială şi spirituală a purtătorilor culturii Gumelniţa, în sensul acceptării existenţei unei societăţi elevate, de tip ierarhizat. (Beldiman, 2008. p. 64).

 Cultura Gumelniţa a evoluat în două faze - A şi B -, fiecare cu mai multe etape şi cu variante regionale. În faza de final din cauza pătrunderii unei populaţii pastorale venite dinspre stepele nord-pontice, spaţiul culturii Gumelniţa s-a restrâns. S-a ajuns la această concluzie sesizându-se mormintele de tip Suvorovo. Apoi, în Dobrogea, în vestul Dunării muntene şi NV Munteniei s-au constatat pătrunderi ale purtătorilor culturii Cucuteni din etapele finale. Prin amestecul culturii Gumelniţa cu Cernavoda I s-a format aspectul Monteoru. Aceste fenomene de sinteză între culturi anunţau sfârşitul perioadei eneolitice. Comunităţile gumelniţele din subfaza B2 s-au retras spre nord, zona de dealuri şi subcarpaţi formând un aspect cultural nou numit Brăteşti (aflat în judeţul Dâmboviţa). În Oltenia se dezvoltă cultura Sălcuţa, înrudită cu cultura Gumelniţa.

Bibliografie

·                     Beldiman, Corneliu, Istoria veche a românilor, Datele, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2008

·                     Dumitrescu, Vladimir, Arta neolitică în România, Editura Meridiane, Bucureşti, 1968.

---

[1] Pastă cu ajutorul căreia se lipesc ornamentele şi torţile pe obiectele de ceramică

[2] Vase în formă de pară

[3] Emblemă formată din patru picioare umane îndoite la genunchi, pornind din acelaşi punct central în jurul căruia se rotesc, simbolozând mişcarea de rotaţie.

Cu tine

să te am astăzi atât de aproape

e ca atunci când soarele răsare sus pe creste

înzăpezite, triste, reci și, fără veste,

scot capul ghioceii după o lungă noapte.

să te privesc continuu fără saț

e ca un dar zeiesc ce nu s-a mai văzut,

când  tandru eu  mi te cuprind de braț

tu-mi spui că niciodată n-ai fost mai fericit!

cu tine este bine, mă simt ca-ntr-o poveste,

ivită dintr-o carte ce spune despre-o veste

cu este și o să mai fie, iubire pentru ani o mie,

și-o veșnicie de-ar mai fi, noi tot la fel ne vom iubi!

Georgeta Istrate

Cultura Petreşti

 Întreaga dezvoltare a culturii Petreşti cu cele trei faze ale sale (A, A–B, B) se înscrie în cursul celui de-al treilea mileniu î. e. n., pe o durată de 500–600 ani. Se mai numeşte cultura ceramicii pictate cental-transilvănene şi are staţinea eponimă lângă Sebeş, judeţul Alba. Este răspândită, mai ales, în Podişul Transilvaniei. Materialul litic şi ceramica prezintă unele legături cu culturile Cucuteni şi Gumelniţa. Prima sa fază (A) se formează pe fondul anterior al culturii Turdaş, în partea sudică a Transilvaniei şi nord-estul Banatului (grupul Foeni). Ulterior (în fazele A-B şi B) se extinde spre est şi nord pe Valea Mureşului şi a Târnavelor, atingând zona Clujului (Beldiman, 2008, p. 65). Era o populaţie sedentară care se ocupa cu creşterea animalelor şi cultivarea plantelor. Aşezările se aflau pe malul râurilor sau în apropiere de izvoare, uneori în peşteri. Purtătorii culturii Petreşti construiau locuinţele cu platforme masive de lut pe trunchiuri despicate de arbori. Acest procedeu a fost preluat, ulterior, pe scară largă, în cultura Cucuteni. O imagine mai amplă asupra acestei culturi ne putem face studiind îndeosebi ceramica pictată bicrom şi tricrom, în faza iniţială doar cu motive geometrice unghiulare, apoi, în fazele A-B şi B se trece la motivele spiralice. Pasta, de culoare roşie şi neagră, este foarte fină, de bună calitate arderea este bine facută. Originea acestei picturi este încă neclară. Cu toate că tehnicile picturale sunt oarecum diferite, se crede că cei din cultura Petreşti au preluat decorurile din complexele culturale anterioare – Lumea Nouă-Cheile Turzii şi Turdaş. Fiindcă ceramica acestei culturi seamănă foarte mult cu cea a culturii Dimini din Thessalia, se acceptă ipoteza unei influenţe din această zonă prin migraţii. Un prim indiciu pentru susţinerea acestei ipoteze l-ar putea reprezenta definirea grupului Foeni din Banat, ca şi unele materiale din Serbia, de pe culoarul Vardar-Morava, cel prin care se asigură legătura între nordul Greciei şi Dunărea sârbească. Începutul culturii Petreşti se paralelizează cu fazele II-III ale culturii Precucuteni. Contactul dintre cele două culturi a avut loc în sud-estul Transilvaniei, rezultând aspectul Ariuşd al culturii Cucuteni, care a preluat, probabil, tehnica pictării ceramicii din cultura Petreşti şi a transmis-o în restul complexului cucutenian. Între cultura Petreşti şi culturile Gumelniţa şi Sălcuţa au existat numeroase contacte, materializate, între altele, prin preluarea picturii cu grafit în etapele finale ale culturii Petreşti (Beldiman, 2008, p. 65).

 Cert este că purtătorii culturii Petreşti au creat o ceramică pictată de ţinută artistică superioară, obţinută prin tehnica preparării şi arderii în cuptor a vaselor, ai căror pereţi fini au o rezonanţă deplină. Din păcate, realizările acestei culturi au ajuns pana la noi doar sub formă de fragmente, ceea ce îngreunează procesul de reconstituire al formelor şi mai cu seamă ritmul desfăşurării complete al motivelor geometrice trasate atat de frumos. Meritul culturii Petreşti este acela că a generalizat tehnica picturii de calitate superioară, executată înaintea arderii vaselor. Ei au transmis metoda purtătorilor complexului cultural Ariuşd – Cucuteni-Tripolie: „Cele două culturi (Petreşti şi Cucuteni) s-au dezvoltat apoi sub semnul unui sincronism parţial, cu un anumit specific care a constat în faptul că fiecare dintre fazele culturii Petreşti le-a precedat în timp pe cele ale culturii Cucuteni, faza B a celei din urmă continuând să se dezvolte încă o bună bucată de timp după încheierea procesului de dezvoltarea Petreştiului.(http://arheologie.ulbsibiu.ro/publicatii/carti/cpvm/capitolul%2054b. htm).       

 Sfârşitul culturii Petreşti se produce într-un moment corespunzător fazei Cucuteni A-B, probabil din cauza pătrunderii comunităţilor stepice de origine răsăriteană ale grupului Decea Mureşului, apoi a purtătorilor culturii Bodrogkeresztúr.

BIBLIOGRAFIE

           

- Beldiman, Corneliu, Istoria veche a românilor, Datele, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2008

- (http://arheologie.ulbsibiu.ro/publicatii/carti/cpvm/capitolul%2054b. htm

Georgeta Istrate