Ieşise pe poarta Tribunalului după o zi de lucru încărcată… În
ajunul acelui Crăciun, Laura avea senzaţia că respiră o bucurie ascunsă chiar
în oxigen. Această stare a condus-o în florărie şi a ajutat-o să ia cel mai
frumos aranjament, apoi a mers să-l dăruiască aceleia care i-a îndrumat paşii în avocatură.
După ce s-a despărţit de această fiinţă atât de dragă, şi-a adus aminte că este
aşteptată la masă, la o verişoară ce locuia tocmai în cartierul Sălaj.
Când a ieşit, înserarea se aşeza tot mai dens pe
oraş, ca o stăpână. Luminile multicolore începuseră să se aprindă, creând
atmosfera de sărbătoare. Ornamentele şi vitrinele îmbietoare îi activau o dorinţă nebună de fericire Fulgii de nea goneau prin aer şi, mânaţi de gravitaţie, se aşezau pe oraş,
schimbând decorul de la o secundă la alta. Gândul Laurei era să cumpere un
brad. Doar că vânzătorii care erau peste tot când ieşise de la serviciu, acum parcă
intraseră în pământ. O apucă o stare de panică. Voia măcar o coroniţă sau cel puţin câteva crenguţe, să-i parfumeze apartamentul. A căutat în toată
Piaţa Unirii, la Universitate, în
pieţele din jurul locuinţei, dar nici urmă de brazi. I se păru că Universul
conspiră împotriva ei. Ca o ironie a sorţii, toţi oamenii care treceau grăbiţi
spre case, aveau în mâini brazi sau rămurele. Preţ de câteva secunde, avu un sentiment de invidie. De ce i se refuza un lucru atât de
simplu?
Întunericul nopţii era tot mai dens, în
timp ce străzile deveneau pustii. Se
hotărî să meargă acasă. Mama împodobise brăduţul de plastic din anii trecuţi. Îl
privi câteva clipe, fără a avea vreun
sentiment...
Intră în camera ei şi, după ce-şi aruncă
geanta într-un fotoliu, dădu drumul la casetofon, să asculte colinde. Scoase globurile din
dulap, apoi îşi aminti că îi luase un cadou unei prietene care locuia pe
aceeaşi scară. Îi duse cadoul, apoi se întoarse în cameră. În timp ce asculta muzica de pe casetofon, se privi în luciul
unui glob auriu. Era atât de tristă...
La
un moment dat, căţeluşa începu să latre, obligând-o să deschidă uşa intrării în
apartament. Crezu că sunt colindători, dar se înşela. Din păcate nu era nicio
lumină pe casa scării, aşa că pipăi locul să tragă căţeluşa în casă. Simţi
înţepături la mână şi tresări. Ramuri de
brad?! Doamne, erau atât de multe, încât a cuprins-o plânsul.
Intrigată, bătu la uşa prietenei căreia îi
dăduse cadoul , acuzând-o că i-a pus crenguţele în faţa casei. Femeia îi dădu
cuvântul de onoare că nu este autoarea...
După ce se convinse că prietena nu are niciun amestec, Laura consideră apariţia
crenguţelor o minune. Nu a contat că mama a râs: “ei, tu şi fanteziile tale!...”
Mirosul de brad înundă toată casa. De-abia
acum colindele îşi aveau rostul.
Laura trăia unul din cele mai frumoase momente
ale vieţii sale. O bucurie de nedescris creştea în interiorul ei, ca un brad ce
aducea cu el veşnicia...
Credincioşii, juriu exigent pentru preoţi Prima dată am auzit despre părintele Ion Buga
într-un pelerinaj. În acea excursie, mi-am făcut câteva prietene şi am
început să vorbim despre monumente religioase şi preoţi ortodocşi. N-o să vă
vină să credeţi, dar credincioşii ierarhizează destul de exigent capacitatea de
a predica şi gradul de vocaţie pe care îl au slujitorii bisericii. Există
preoţi pentru care oamenii sunt în stare să treacă prin apă şi foc să
ajungă la ei. De ce ?! Pentru că au acel har preţios pe care ei îl
simt. E ca şi cu profesorii. Chiar dacă nimeni nu dau doi bani pe părerea lor,
copiii ştiu şi simt un profesor bun,
care nu le distruge personalitatea, ci le-o ocroteşte. Aceşti oameni, fie ei
preoţi, învăţători, profesori sau medici, prin calitatea lor
excepţională, vor rămâne ca o alinare pentru cei pe care i-au ajutat.
Trebuie să-l cunoşti !
Lucram de câteva luni la revista « Felicia » şi aveam
nevoie de subiecte religioase. Cum nu eram o fiinţă prea îndrăzneaţă, îmi
făceam greu relaţii care să-mi dea informaţii pentru anumite teme. Tocmai
le povesteam interlocutoarelor mele despre ermetismul unor preoţi faţă de
jurnalişti şi cum am fost « beneficiara » acestui tip de
comportament. La un moment dat, o doamnă mi-a spus : « trebuie
neapărat să-l cunoşti pe părintele Ion Buga ! » Era pentru prima dată când auzeam acest nume.
Peste timp, mi-au rămas în minte toate cuvintele bune pe care le-am auzit
atunci despre domnia sa. Am fost uimită să constat, spre ruşinea mea, că toţi
pelerinii din autocar îl cunoşteau, în afară de mine. La vremea aceea, nimeni nu mi-a spus că părintele Buga, din
cauza unor probleme cu BOR, nu avea voie să mai predice. Am cerut un număr de
telefon însă, din păcate, nimeni nu avea.
Surpriza de la târg Timpul a trecut, eu am uitat povestea din pelerinaj. Într-o
zi, şefa m-a trimis la Târgul de Obiecte Bisericeşti, care se desfăşura
la Romexpo. Avea şi « Felicia » un stand acolo - nu vindea revista, o
oferea gratis. La acel târg am văzut sute de preoţi, călugări şi
călugăriţe, dar din toţi eu am intrat în vorbă numai cu unul. Lângă
standul nostru era un altul cu vinuri pentru împărtăşanie. Un preot vorbea cu
acei vânzători şi, în momentul în care i s-a dat să guste licoarea, mi-a venit
o idee. Am luat repede
o revistă şi i-am oferit-o, spunându-i : părinte, vinul acesta nu merge
decât cu o Felicie! Poate nu a fost inspirat modul meu de abordare, dar
părintele nu m-a ignorat, chiar a zâmbit. Am vorbit preţ de vreo 40 de
minute... Pe măsură ce conversaţia lua amploare, mi-am dat seama că am în faţă
un om deosebit. Felul
în care răspundea dilemelor mele în ceea ce priveşte divinitatea, mi-a produs o
mare încântare. La final, când i-am cerut o carte de vizită, am fost şocată să
constat că vorbisem chiar cu părintele… Ion Buga!
“În ultimele două săptămâni am fost
cuprinşi în iureşul unor evenimente care
au întâlnit cerul cu pământul şi care au
ridicat pământul la cer: suntem din nou împreună, noi, oamenii. Crăciunul, Anul
Nou şi celelalte sărbători adună oamenii la sânul părintesc al caselor lor, în
jurul vetrei, aşa cum se cântă în colinde: sânul Tatălui , de unde vine Fiul-
căci El este născut din iubirea Lui. Dumnezeu ni l-a trimis pe Fiul Său din inimă, cu
toată iubirea.
Suntem
cuprinşi în aceste evenimente care ne depăşesc; vom înţelege noi vreodată ce
înseamnă să se nască Dumnezeu dintr-un om, din Fecioară? S-a născut în chip minunat, de la
Duhul Sfânt, din inima ei curată, din sângele ei curat. Iubim aceste lucruri ,
chiar dacă nu le înţelegem, ele vin de dincolo
de noi, sunt mai presus de noi. Noi înşine ne-am născut de acolo, nici
noi nu ştim de unde venim. Nu vom înţelege vreodată cum ne-a creat pe noi
Dumnezeu, alături de întreaga lume, cerul şi pământul, îngerii...
Şi totuşi, înainte de a şti care
, înainte de a putea citi poveştile noastre, noi auzim, de prunci, toate
acestea .ne bucurăm de ele. Nu
înţelegeam aproape nimic atunci când venea Paştele sau Crăciunul în
vremea copilăriei, dar ne bucuram, căci există în noi lucruri care ne depăşesc
înţelegerea, dar care ne umplu inima de bucurie sfântă.
Pământul sfinţit şi primul rod
În slujba care urmează veţi asculta cum se
rostesc cuvine despre sfinţirea firii apelor ; nu se sfinţeşte doar apa
aceea pe care o ducem acasă; astăzi toată apa pământului se sfinţeşte în firea
ei. De
Crăciun s-a sfinţit firea pământului pentru că în inima lui , în peşteră, a
intrat Dumnezeu ; de atunci pământul nu mai este străin de firea lui, de
rostul lui. Dumnezeu face totul cu un rost precis ; sensul pentru care
Dumnezeu a făcut pământul este acela că primul rod al lui a fost omul însuşi (« Adam »
se traduce astfel : « cel luat din pământ »), iar noi
dispreţuim pământul deşi ne facem casele din el...iată că şi omul, nu numai
Dumnezeu trăieşte în inima pământului – acolo unde S-a născut , căci inima
pământului este făcută întâi de El. Şi pământul L-a iubit : i-a oferit nu
numai leagănul de naştere , ci şi mormântul de adormire, de odihnă :
mormântul nou al lui Iosif din Arimateea.
Lucrurile se întâlnesc unele cu
altele, dar noi nu le pricepem firea şi rostul, le dispreţuim... Din fericire,
sunt destui oameni care-şi înţeleg bine
pământul pe care calcă : îl iubesc.
Duhul Sfânt sfinţeşte apa
Vreau să vă vorbesc despre
marile întâlniri : astăzi Duhul Sfânt ( o altă Persoană din Sfânta Treime)
se întâlneşte cu apa. A venit Fiul şi a sfinţit firea pământului ; acum vine Duhul şi
sfinţeşte apa, intrând în firea ei. Hristos S-a născut în firea pământului,
producând cel mai important rod - Învierea ; şi noi, din pământ vom învia.
Nu este blestem mai mare decât să nu te primească pământul... Să nu mai privim
pământul decât cu ochiul cu care îl
privesc Dumnezeu şi Hristos.
Acum se împacă apele cu Dumnezeu,
cu Duhul Sfânt, revenind la firea lor. Rostul apei era acela de a da viaţă ,
căci fără apă nu există viaţă. Pentru că noi, prin păcat şi lăcomie, nu i-am
mai respectat firea şi am folosit-o nepotrivit ( părintele se referă
la faptul că oamenii au transformat apa
în apă grea, din care se face bomba atomică), apa se poate întoarce împotriva firii ei : poate ucide. Iisus
Hristos ne-a împăcat cu pământul şi ni
l-a redat în toată frumuseţea lui, în
toată firea lui cea bună( din care iese pâinea, în care Dumnezeu-Hristos Se întrupează în fiecare Liturghie, pe Sfânta
Masă) : iată până unde urcă pământul dacă i se binecuvântează iarăşi firea
de către Dumnezeu, Care a venit în el !Şi apa are acelaşi drum :
« aghiazma » înseamnă « apă plină de Duh bun, al
binecuvântării », din care Dumnezeu alungă duhurile pe care noi le-am
chemat, cu păcatele noastre.
Cu ajutorul Lui Dumnezeu, cu
venirea Duhului Sfânt, vom dobândi din nou în ape prietenia, iubirea, rostul dumnezeiesc
al apelor fără de care nu putem trăi. Cel ce va gândi, cel ce va sărbători cum
se cuvine ziua aceasta în care vine
Duhul Sfânt în lume, pântecele lui ( adică interiorul omului, inima, adâncul,
sentimentele şi simţirea lui) se va transforma în izvor de apă vie, spune
Mântuitorul.
Rolul aghiazmei
Să avem, de acum înainte, numai
simţiri duhovniceşti, să nu-l mai privim
pe celălalt cu sentimente josnice, să nu
îl mai cântărim după ceea ce vedem ,
după ceea ce am putea să-i luăm ; acestea sunt relaţii anormale,
nefireşti. Dar dacă Duhul Sfânt pătrunde în noi, astăzi, prin aghiazmă, Se
întrupează în noi , aşa cum Fiul a avut nevoie de un trup să se întrupeze , să
se manifeste, să lucreze. Fiul se întrupează în pământ, Duhul Se
întrupează în apă şi aer (şi în
untdelemn) ; iată, avem toată Treimea , toată Dumnezeirea cu noi !
Fiul se întrupează în pâine, Duhul Sfânt în apă, în untdelemn şi în aer, iar
Tatăl este al nostru, al tuturor ! Iată ce ne-au dat sărbătorile ; ce
vrem mai mult ?!
Să fiţi fericiţi că avem atâta
bogăţie : trebuie doar să pricepem şi să iubim bogăţia lui Dumnezeu, după
Dumnezeu, nu împotriva Lui. Amin ».
( Ion Buga, Predică din 17 iunie 2007, Botezul Domnului, din volumul « Nimeni
nu a grăit vreodată ca OMUL ACESTA », predici din exil, Editura
Sf. Gheorghe-Vechi, Bucureşti, 2009.
Dragii mei, azi a plecat în eternitate cel mai mare regizor pe care l-a dat pământul acesta, un om care a
lăsat românilor o moştenire uriaşă . Fără Sergiu Nicolaescu am fi fost îngrozitor de
săraci. Nu am vrut să scriu o biografie, o vor face alţii, i-am dedicat câteva
versuri. Dumnezeu să-l odihnească în pace !
Dragii mei,
am scris acest material cu puţin timp înaintea plecării în eternitate a Ancăi
Parghel. După interviu, am fost sigură că va supravieţui, atât de plină de
viaţă era. Vestea tristă a fost un şoc pentru mine, iar părerea de rău că o
fiinţă extraordinară a plecat mult prea devreme, îmi
revine mereu. Era un izvor nesecat de creaţie.
M-am gândit
să postez şi pe blogul meu materialul, deşi la vremea respectivă a fost
publicat şi în revistă...
Să o auzi
pe Anca Parghel cântând, e ca şi cum ai
deschide o sticlă de şampanie, a cărei spumă minunată cuprinde tot ce mişcă, o
spumă care îmbată, transformă, colorează…
Nu e de ajuns doar să o auzi, ci trebuie să o
şi vezi, să-i observi unduirile trupului
sub vraja muzicii, strălucirea din privire şi zâmbetul vindecător, să înveţi de
la ea a simţi bucuria dansului, a
vieţii, a faptului de a trăi. Să asculţi vocea Ancăi, este ca şi cum ai asculta triluri de
păsări sub influenţa cărora primăvara s-ar revărsa peste lume, mugurii ar
plesni de viaţă în copaci, înnebunind universul de atâta culoare. Privind-o, nu poţi
să nu strigi: Doamne, ce fericit ai fost
când ai creat această făptură! Ai făcut-o atât de mică , dar câtă bucurie ai
ascuns în ea, câtă culoare, cât ritm şi mister!
Boala, un semn al cerului
Este o fiinţă fără vârstă , cu
tinereţea în privire şi atitudine. Iubeşte oamenii, se înconjoară de ei, cântă,
compune, scrie, este profesoară, mamă şi bunică. Când degetele ei ating cu
delicateţe clapele pianului, ai senzaţia că mângâie chiar fiinţa iubită , iar
cântecele sunt poeme de dragoste pentru o lume întreagă. Pare sigură pe ea, puternică şi învingătoare,
dar este de ajuns să-i observi privirea şi felul în care îşi prinde cei doi
băieţi de mâini, ca să-ţi dai seama câtă iubire are de dăruit şi, mai ales, de
câtă iubire are nevoie. Între cei doi fii, Ciprian şi Tudor, pare
o fetiţă alintată ce caută ocrotire şi siguranţă. Zâmbetul are aceeaşi valoare
ca şi aerul pe care-l respiră şi... nu poţi fi trist în prezenţa ei! Să umbli
posomorât şi supărat din cauza neajunsurilor atunci când eşti lângă ea, este
aproape o jignire. Te ruşinezi de propriile probleme, în momentul în care afli
că Anca se luptă cu cancerul pentru a doua oară în viaţă. Chiar, fiinţa aceasta
o fi plâns vreodată, o fi strigat revoltată către Dumnezeu că a nedreptăţit-o,
dându-i o boală atât de necruţătoare? “Cancer ovarian?! Habar n-am, nici nu mă
interesează!” Dacă n-ar fi analizele care să confirme boala, ai crede-o pe
cuvânt... “ nu vreau să ştiu nici unde este, nu vreau să-i dau importanţă!
Boala asta este un semn al cerului.Şi cine sunt eu în faţa aranjamentului
dumnezeiesc? Ceea ce se întâmplă este o regie pe care noi, oamenii, nu o
înţelegem. Noi trebuie doar să nu ne ne mai facem gânduri negre, să încercăm să
scăpăm de resentimente, să ne împăcăm cu viii şi, mai ales, cu morţii.Când am
avut cancer la sân, m-am vindecat printr-o gândire pozitivă asociată cu
tratament , rugăciune şi credinţă. Atenţie, o credinţă fără urmă de îndoială ,
pentru că frica de nereuşită amplifică,
paralizează şi atunci eşti pierdut!”.
După cele şase cure efectuate într-un spital
oncologic din Cluj, Anca Parghel va suferi operaţia finală într-o clinică din
străinătate. Conform analizelor, artista reacţionează bine la tratament şi,
după cum se comportă, “ prin voinţa cerului, în mod cert şi sigur se doreşte
curăţarea mea totală şi poate că, după tratamentul de la Cluj, nu va mai rămâne
nimic de operat”. În plus, are un motiv întemeiat să se facă bine : “îi ador pe
români, nu suport niciun cuvânt rău despre naţia mea, eu sunt o celulă din
acest trup, puţin bolnăvioară, ce-i drept, dar celulele sănătoase mi-au sărit
în ajutor. Am datoria să mă fac bine de dragul românilor mei”:
Împăcarea cu trecutul
Mă întreb cum de
s-o fi atins boala de Anca, dacă ea este o fiinţă atât de pozitivă, atât de
plină de viaţă? Îţi vine să crezi că s-a
lipit de ea special, devenind o
provocare şi , de ce nu, o lecţie de
viaţă pentru noi . Cu toate acestea, viaţa artistei nu a fost deloc uşoară. Şi poate că
nici n-ar fi fost astăzi ceea ce este, dacă n-ar fi avut probleme! A suferit nu numai la nivel sufletesc , ci şi organic. Căci
suferinţa îmbolnăveşte, tristeţea, nostalgia, depărtarea, toate acestea fură
bucuria de a trăi. Să lupţi cu şocul unui divorţ, care a dus-o la graniţa
dintre viaţă şi moarte, să ai înţelepciunea de a alege viaţa pentru cel mai
frumos motiv din lume:copiii; să lupţi
cu dorul de ţară, cu sentimentul de a fi dezrădăcinat printre străini şi de a
alege din nou să supravieţuieşti de dragul întoarcetii acasă…În faţa
provocărilor vieţii, ai doar două alternative : să lupţi sau să te laşi învins. A lupta cu partea
întunecată a vieţii, a căuta o cale pentru evadarea în lumină, a căuta refugiul
în Dumnezeu înseamnă să mergi în trecut să cauţi cauza , să deschizi uşa unor
amintiri dureroase în locul secret din suflet , să îmbrăţişezi spinul născut de
un deşert al unei copilării triste şi mângâierea ta să îl transforme într-un
trandafir. Este o alchimie pe care Anca a învăţat-o sângerând, dar a reuşit. A
ajuns chiar să mulţumească pentru boală pentru că asta o smereşte, o face să nu
se creadă mai deşteaptă decât este. Ştie că boala este o sămânţă pe care ea
însăşi a sădit-o, că universul are legi
nescrise care un iartă pe nimeni : “am avut o relaţie proastă cu tata, am
vorbit public despre copilăria mea şi m-am
îmbolnăvit. A trebuit să cer iertare . După ce am primit-o, am simţit că mi s-a
luat un văl de moarte de pe faţă, m-am simţit alt om. A fost o împăcare cu
trecutul…”
“Lăsaţi-mă să cânt!”
În septembrie 1957, în oraşulCâmpulung Moldovenesc se năştea Anca Parghel. O sămânţă
răsărită în mijlocul unei vieţi
culturale dezvoltate - cu radio, orchestră proprie, spectacole de teatru
şi de muzică. Fetiţa avea cântecul în sânge, moştenire probabil de la părinţi,
pentru că mama avea o voce “cristalină şi cânta ca un înger, ca o pasăre”. Ei
bine, din ziua în care a început să cânte, nimeni nu a mai îndrăznit s-o
oprească. La vârsta de trei ani, cânta la postul de radio local, uimind un oraş
întreg. Uşurinţa cu care reproducea
cântecele, felul în care improviza, maniera în care transmitea bucuria prin
cântec, i-au determinat pe mulţi să
exclame: “ ceva este cu copilul acesta!”
Învăţătorii şi profesorii o puneau cap de afiş la toate serbările din oraş.
Vocea ei atât de deosebită, flexibilă şi
caldă promitea de pe atunci performanţă la cel mai înalt nivel. Pe la vârsta de
11 ani, mama i-a dăruit un acordeon. A început să cânte singură şi, pentru că
fascinaţia era aşa de mare, a primit şi un profesor. După 20 de ore de studiu, acesta a recunoscut că nu are ce
s-o mai înveţe. Primele compoziţii le-a făcut cu ajutorul acestui instrument, pe
care îl purta pe la toate recitalurile, iar din repertoriu un lipseau piesele
“Crai nou” şi “Lăsaţi-mă să cânt”. Într-o generaţie romantică, în care toată
lumea scria poezie , Anca s-a simţit fericită. Primea şi dăruia sensibilitate,
sufletul nu putea să moară în aşa abundenţă de cultură şi iubire. În timpul
liber o găseai la bibliotecă citind cărţi de aventuri, ştiinţă, medicină, ori clasicii români şi
străini “am fost o generaţie de tineri prietenoşi şi romantici!” Când a trebuit
să se decidă în privinţa unei profesii, a rostit : medic cirurg! Profesorul de muzică a făcut o mică corecţie “da, dar vei face chirurgie pe suflete!” Era
ceea ce i se potrivea. A urmat Liceul de Muzică din Iaşi, apoi Conservatorul ,
unde a studiat canto clasic. S-a îndrăgostit de jazz ascultând melodii la radio
şi improvizând împreună cu colegii …Aşa avea să se nască una din cele mai
valoroase voci ale jazzului din România, confirmată în atâtea festivaluri,
concerte şi apariţii internaţionale.
Ce seară romantică…
Avea doar
paisprezece ani când l-a cunoscut pe Virgil Parghel. El, student la arte
plastice, un băiat înalt şi frumos cu ochii albaştri, o fire retrasă, pasivă, o roagă pe Anca să-i fie model. Fata este imprevizibilă,
spontană, molipsitor de optimistă, iar tânărul pictor este atras iremediabil
de frumuseţea interioară şi exterioară a
ei ,de energia incredibilă pe care o emană, de talentul ieşit din comun. Povestea lor de
dragoste este presărată cu versuri compuse de Virgil, dar nici Anca un se lasă mai prejos. Doar este o
trubadură! Îşi lua acordeonul şi începea să-i cânte, lăsându-şi iubitul în
adoraţie “ce seară romantică şi fără de sfârşit/ iubirea noastră abia a
înflorit…”. Virgil a crezut în Anca , în talentul ei neobişnuit. Cererea în
căsătorie a venit ca ceva firesc şi tot firesc au venit pe lume cei doi băieţi.
Plecarea Ancăi şi a celor doi băieţi în
Belgia, unde ea avea să fie profesoară de canto la Conservatorul Regal din
Bruxelles, a însemnat ruperea căsniciei. Virgil un a vrut să-i urmeze…
“Vino să auzi ce n-ai mai auzit!”
Anca ştie că poţi
să fii genial , dar dacă nu ai norocul să întâlneşti persoanele potrivite care să te pună în valoare, te poţi
pierde. Circumstanţele trecutului, marcat de neşansa de a trăi cea mai mare
parte a vieţii sub regimul comunist, neşansa de a fi cunoscută marelui public
şi faptul de a trăi ultimii zece ani departe de inima românilor, toate acestea o nemulţumeau. Fructul artistic trebuia să se
coacă, apoi dăruit
lumii. Şi când gândurile tale coincid cu ale universului , acesta se reaşează
pentru îndeplinirea lor.
Era în mijlocul unui
concert de jazz, dar nu ştia că o bună prietenă îl convinsese pe Tom Boxer s-o vadă: “vino să auzi ce n-ai mai auzit!”.
Şi nu mai auzise un glas ca al Ancăi! Întâlnirea celor doi a fost una de destin.
Diamantul avea să strălucească mai mult ca altădată. Ce-i drept, a fost un an de muncă sfărâmătoare
de sănătate, s-a lucrat cu motoarele la turaţie maximă. Aşa s-a născut albumul
“Zamorena”, un mare succes internaţional. Colaborarea cu Tom Boxer şi Fly
Project nu se termină aici, pentru că urmează un nou album…Inspiraţia?! Nimic
mai simplu : “ când am nevoie de o piesă, îmi iese pe loc. Totul se întâmplă în
afara înţelegerii mele”.
De-a lungul
carierei sale artistice , Anca Parghel a cântat la marile festivaluri de jazz
din lume , alături de alţi muzicieni români şi străini. În străinătate, pe
lângă activitatea la catedră, ca profesor la Conservatorul Regal, şi-a
continuat cariera muzicală pe scenele de jazz din Belgia , Germania şi Olanda
în formule de trio, cvartet sau cvintet , a căror componenţă îi cuprinde pe
Ciprian Parghel, bass; Tudor Parghel, percuţie; Kurt Bulteel, pian şi Paolo
Radoni la chitară.
Departe de el, se simţea prizonieră,
stingheră, fără rost. Îi era atât de dor, încât simţea că se sufocă. Era pentru
prima dată când el nu se afla lângă ea, măcar cu un mesaj telefonic. Când toată
lumea părea fericită, ei nu-i rămânea decât să se refugieze în amintiri.
Amintirile, altădată clipe trăite la maximum, erau locul în care se simţea frumoasă, liberă, fericită. Îşi
dădea seama că, pentru ea, el a fost, este şi va fi TOTUL. Cea mai
importantă persoană din Univers!
Când îi era alături, locurile în care se
simţeau minunat erau hipermarketurile. Şi multe altele...
Dar
în aceste magazine uriaşe, printre
rafturi, puteau să se privească cât voiau, culorile din jur ţeseau o stare de
ireal, creau o lume de basm. Iar când,
ţinându-se de mână, ajungeau la
standul „casă şi grădină”, îşi făceau planuri concrete pentru viitor. El avea grijă ca, în tabloul
pe care-l crea, să pună obligatoriu şi
un leagăn, căci ea iubea la nebunie acest obiect.
Acum, în prag de sărbători, ea se plimba
singură printre şirurile nesfârşite cu mărfuri. Privirea îi era pierdută, căci,
aici, ca un ecou, îi părea că aude cea mai frumoasă voce din Univers. În gând,
ca o rugăciune, luau naştere cuvintele: „dă-mi din nou viaţă!”
Dintr-o dată, la amplificatoare, se auzi un colind care-i activă amintiri
dureroase, dar atât de mângâietoare. Părea că iubitul îi cântă în faţa
întregului univers:
„Leru-i ler, a fost odată, o fetiţă minunată...Moş-Ajun
să-ţi îndeplinească toate visele şi, dacă ai uitat să visezi fericirea
Paradisului, îl rog să ţi-o dăruiască pe cea la care visez eu, de când
te-am cunoscut. Te iubesc, dulcea şi nepreţuita mea Dragoste...
Cine
esti tu, misterioasă
entitate, care poţi transforma un biet muritor într-un zeu atotputernic?
Sărut ochişorii tăi frumoşi, care mă fac să zbor spre tărâmul fericirii
absolute...”
Mirosea puternic a brad, a cozonaci şi a vanilie.
Ea se plimba în două lumi în acelaşi timp. Se opri în faţa unui raft pe care se
afla expus un şemineu cu flacără artificială. Îşi aminti că, în serile geroase
de iarnă, visase să stea lângă foc alături de el... Iar el, cu glasul său unic
şi privind-o cu adoraţie aşa cum numai el ştia s-o facă, să-i citească poveşti.
Da, poveşti, căci acest gen literar o
fascina şi acum...Doamne, de ce dor amintirile?
La
difuzoarele aflate în imaginaţia ei, iubitul îi repeta cuvinte pe care le
spusese şi aievea:
„Îţi
privesc fotografiile şi îmi pari o zână
coborâtă din poveşti. Inima o ia razna, iar trupul îmi freamătă de dorinţa de a
te îmbrăţişa şi a te acoperi de sărutări. Cine eşti
tu Minune, de te doresc mai mult decât viaţa? Nu vezi? Te iubesc, aşa cum n-a
mai fost iubită o altă femeie pe Pământ! Sărbători fericite şi la mulţi, mulţi
ani, alături de cel ce te iubeşte mai mult decât propria-i viaţă!...
Iubito, în acest moment ascult Ave Maria cu
sufletul plin de tine, cu speranţa că şi
tu îl asculţi şi că trăirea acestor sentimente deosebite ne uneşte undeva
într-o altă lume a acestui infinit şi misterios univers”.
La un moment dat, fata se izbi atât de tare
de un cărucior uitat pe alee, încât se trezi total din visare. Oamenii se uitau
curioşi la ea, ca la o arătare. În acel moment, oarecum penibil, se simţi
îmbrăţişată de spiritul lui. Doamne, era atât de bine! În momentele critice, la
cursuri, când lucra sau când punea capul pe pernă să adoarmă, simţea cum el o
ţine în braţe. Să se fi transformat în îngerul ei păzitor?! Nu ştia, dar avea
răspunsul, pe care tot el i-l dăduse cândva: „ Ce dureros este timpul care
trece atunci când tu nu eşti lângă mine! Vântul disperării îmi răscoleşte
sufletul, mi-l sfâşie şi mi-l aruncă în
abisul întunecat al universului. Atunci, cu ultimele puteri, cu ochii
înlăcrimaţi şi cu buzele tremurânde, te implor să-mi aduni sufletul din cele
patru zări şi să mi-l aşezi pe buze, cu buzele tale...”
