Ce ne pasă nouă, toamnă?

toamna frunzele zburlește într-un dans amețitor,

gândul meu la tine zboară și-ți trimite pe un nor

șoapte dulci, împodobite cu parfum de primăveri,

ca să știi că astăzi te iubesc mai mult ca ieri.

soarele-i plecat departe aiurea prin univers,

luna-n inima-i de gheață își urmează al ei mers,

stelele lucesc pe boltă cu poetice sclipiri,

numa-n sufletele noastre cresc grădini de trandafiri!  

s-a innoptat de ceva vreme și pe lume burnițează,

străzile însingurate la îndrăgostiți visează,

și în respirarea rece, vrei să mergem împreună

pe sub felinare-aprinse să ne ținem iar de mână?

ce ne pasă nouă, toamnă, dacă ești încețoșată,

dacă frunza ai zburat-o și ai dus-o-n patru zări?

îl iubesc și mă iubește, asta e povestea toată

n-ar fi bine, toamnă dragă, s-aduci soare uneori?

............................................................................................

...și-ți spuneam că toamna asta are toane-adeseori

dar în ciuda ei și-a lumii, te iubesc mai mult ca ieri,

și în viața asta dură ca o noapte nesfârșită

doar iubirea noastră crește – o lumină infinită!

Georgeta Istrate

Noiembrie

noiembrie e umed și e rece

tu spui c-avem nevoie de-adăpost,

pe străzi indiferente lumea-n grabă trece

eu spun că te iubesc de nu mai pot!

mânați de vremea neprietenoasă,

de soarele ce nu mai vrea s-apară,

într-un local intrăm, apoi, la masă,

cu dulce vrem amarul să dispară.

și, Doamne, câtă bucurie

e-n noi și reciproc ne-o dăruim,

cum e posibilă atâta armonie

cum de putem atât să ne iubim?

aici, la masa unde pot să te privesc,

în ochii tăi frumoși mă văd pe mine,

înveșmântată-n curcubeu ceresc

acum nu mai exist decât prin tine!

și-o lume se frământă dincolo de porți

noi ne privim cu adorare mută,

legați de o iubire infinită

tu-mi spui că mă iubești de nu mai poți.

Georgeta Istrate

Aș vrea...

 

aș vrea să-ți spun c-afară-i primăvară

că ghioceii-s fericiți în albul lor,

că vin din țări străine păsări călătoare

dar primăvară-i doar în al meu dor

aș vrea să-ți spun că soarele lucește

în ochii mei albaștri ca azurul,

afară însă zarea se-nnegrește

se face noapte și mă cuprinde dorul

și, Doamne, cât aș vrea să-ți mai vorbesc

dar  sufletul ți-e obosit de drum,

doar te sărut, grădini să-ți înfloresc

și pe-a mea mână-n cântec te adorm...

Georgeta Istrate

Copiii astei toamne

copacii grei de toamnă au frunze arămii

prin ele vântul suflă când iute, când timid,

pe zi ce trece străzile-s mai cenușii

și norii tot mai negri amenință cu frig

tu zici să mergi cu mine în locuri păduroase,

pe unde frunza cade în straturi tot mai groase,

pădurea-i tot mai rară și-acum or să răsară

de după crengi uscate, sprintene căprioare...

să mergem dar, iubite, căci e toamna iubirii

pe care-o traversăm ținându-ne de mână,

să-ntindem așternutul luminii și-al culorii

să ne făgăduim că fi-vom împreună

pădurea parfumată-n miresmele din basme

ascultă pașii noștri ca pe o melodie,

îmbrățișați, părem copiii astei toamne

om, frunze colorate, lună printre copaci – totul este magie!

Georgeta Istrate

Monumente demolate - Biserica Enei (IV)

Desființarea unor instituții ce protejau patrimoniul

    

   Fără aprobările organismelor  ce protejau monumentele, fără împlinirea prevederilor legii , din ordin de sus , Biserica Enei (cuprinsă în lista monumentelor istorice, întocmită prin îngrijirea istoricului Nicolae Iorga ) a fost demolată în 15-20 aprilie 1977. Refuzul Comisiei Monumentelor Istorice de a-și da acordul  pentru demolare  și protestele unor oameni  de cultură au atras desființarea  acestei comisii, de astă dată printr-un decret  în toată regula, semnat de președintele Ceaușescu, pe data de 1 decembrie 1977.

   Comisiunea Monumentelor Istorice luase ființă prin Decretul regal nr.3658 din 17 noiembrie 1892 care promulga Legea pentru  conservarea și restaurarea  monumentelor publice, votată de Senat  la 27 martie și de Cameră la 27 mai  a aceluiași an. Era rodul unei strădanii  de decenii ale intelectualității românești de a pune  sub ocrotire patrimoniul național. Acest for, care a format  specialiști și a fost slujit  de multe personalități  ale culturii în activitatea susținută  timp de 85 de ani (1892-1977), a reușit  pe de o parte să realizeze un inventar general al monumentelor țării, iar pe de altă parte s-au făcut numeroase restaurări și acțiuni de salvare (a monumentelor propriu-zise, a cadrului lor arhitectural sau natural, etc.). Decretul de desființare  din 1977 a întrerupt brusc șantierele  ce erau în curs (abandonate fără nicio măsură de protecție) și a deschis drum liber dezastrului  demolărilor ce au urmat  timp de 12 ani, până în 1989 (Lidia Anania, Bisericile osândite de Ceaușescu, 1995, p. 20-21).

Amintirea Bisericii Enei

     

    Biserica Enei, cu un altar vechi  de 366 de ani (1611-1977), monument istoric de la începutul  sec XVII, ce marca prin arhitectura sa  începutul unei epoci de construcție, definită mai târziu ca stil brâncovenesc, ar fi putut îmbogăți și astăzi  zona centrală a orașului, păstrând vie o tradiție arhitectonică  și spirituală.

    În locul ei s-a reconstruit blocul Dunărea, cu o cârciumă și mai mare, la parter. S-a păstrat doar obiceiul locului, de traversare pe scurt între bulevard și strada Academiei, dar nu printr-o grădină și pe lângă un monument al istoriei, arhitecturii și artei, ci printr-un fel de culoar  îngust și accidentat, mai neprimitor  prin activitățile gospodărești  ale restaurantului și gunoaielor blocurilor.

  Referitor la inventarul mobil  de preț al bisericii, părintele  paroh Stan Dimancea spune că mobilierul din biserică, catapeteasma, icoane împărătești, strane, sumedenie de cărți , dintre care unele grecești, s-au transportat  în mare grabă  la mănăstirea Antim, iar ulterior la mănăstirea Căldărușani. O oarecare supraveghere s-a făcut din partea unor lucrători  de la Institutul de Artă. Condițiile în care s-a petrecut totul au dus și la unele pierderi. La Institutul de Artă trebuie  să se afle: piatra  cu numele ctitorilor, pisania de deasupra ușii, poate ușa de la intrare , jețul arhieresc, piesă de mare valoare  artistică, care a fost expus de mai multe ori peste hotare, ca exemplu de artă feudală  românească. (Anania, Bisericile osândite de Ceaușescu, 1995, p. 20-21).

Georgeta Istrate

Monumente demolate - Biserica Enei (III)

 Ultima slujbă de Înviere la Enei

  

 Vineri 4 martie se prăbușește colțul  spre bulevard și Universitate al blocului Dunărea. Se trece rapid, zi și noapte, sub conducere militară, cu soldați în termen, la demolarea lui, în vederea salvării eventualilor supraviețuitori.  La fel s-a procedat  cu toate celelalte blocuri căzute. În acele zile fierbinți, se  trăia tensionat, în atmosfera doliului național, a luptei cu dărâmăturile. În paralel, armata de medici era direct angajată în lupta cu moartea, pentru găsirea  supraviețuitorilor. Ca o dovadă a faptului că biserica nu fusese afectată de cutremur, la câteva zile, o comisie formată din  specialiști ai Institutului  de Construcții și ai Direcției Patrimoniului Cultural Național cercetează biserica  și casa parohială. Aceasta transmite preotului următoarele: "Edificiile  sunt în bună stare, puteți sluji în biserică fără nicio grijă, puteți locui în casa parohială, fără să vă faceți niciun fel de probleme". Înainte de Sărbătoarea Paștelui,  biserica era în curățenie,  căci începea  Săptămâna Patimilor. În noaptea de 10 aprilie 1977 se oficiază – cu o notă de tragism și religiozitate mai puțin obișnuite  după 1944 – ultima Înviere  la Biserica Enei, cu incinta plină de locuitorii cartierului  și muncitorii de la demolări. Această ultimă slujbă de înviere, cu marea de luminițe aprinse  ce se revărsau printre dărâmături pe bulevard, a supărat, se pare, în mod deosebit Puterea. 

O vizită neașteptată și începutul sfârșitului

   

  A doua zi de Paște, preotul paroh  primește vizita  unor înalte persoane oficiale, care, după ce se miră că biserica este nevătămată, cer încetarea slujbelor, sub pretextul pericolului ce-l reprezintă lucrările  de demolare a blocului vecin. În mod ciudat, la câteva nopți după această vizită, brațul unei macarale, ce lucra  la demolarea blocului Dunărea,  lovește printr-o manevră greșită  turla-clopotniță, care însă rezistă. Era noaptea de 13 aprilie 1977. Din acest moment se aglomerează dovezile  asupra ordinului de demolare  a bisericii primit de sus. Departamentul Cultelor și Cabinetul Patriarhal  pun în vedere preotului să părăsească  temporar biserica  și casa parohială. În noaptea de 22 aprilie  1977, biserica este lovită din nou, în peretele de sud, de astă dată făcându-se o spărtură  sub golul ferestrei. La data de 1 mai 1977, biserica era la pământ. Importante sunt documentele  deținute de Direcția Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice  privitoare la acest monument. Din corespondența purtată  între acest for, pe de o parte, și Departamentul Cultelor, Ministerul Turismului, Institutul Proiect București  și Institutul de proiectare  Carpați pe de altă parte, rezultă că încă din anul 1969 exista indicația  de a se acoperi biserica  cu un bloc de nouă  etaje, prin ocuparea spațiului verde  spre strada Biserica Enei. La toate solicitările de avize, Direcția Monumentelor  Istorice se opune proiectului, susținând necesitatea  păstrării spațiului verde  aferent bisericii și intenția  de a se întreprinde o restaurare  științifică care să-l pună mai bine în valoare. Asupra atacării bisericii  în noaptea de 22 aprilie 1977, raportul de expertiză al IGSIC, sub semnătura inspectorului  general de stat, ing. Mircea Georgescu, consemnează: "În ziua de  22 aprilie 1977, orele 2, ca urmare a lucrărilor de demolare  la blocul Dunărea, s-a produs un accident tehnic  prin căderea unui volum  important de elemente  de construcții peste clădirea bisericii. Ca urmare, fațada dinspre sud  a fost în mare parte distrusă. Această parte făcea corp comun cu  bolta de susținere  a turlei dinspre vest. S-a mai constatat că și celelalte bolți  ale turlei principale dinspre est  sunt puternic avariate , fie crăpate, fie fisurate. De asemenea, și fațada dinspre nord  a bisericii prezintă crăpături  între cele două turle. Ținând seama de cele arătate, precum și de faptul că biserica  se află într-o zonă dens locuită, pe o arteră principală de circulație, se impune demolarea acesteia". Și de astă dată , la solicitarea acordului  pentru demolare, cerut de Departamentul Cultelor- Direcția studii, relații externe, protocol ( director Eugen Munteanu, adresa nr.8257 din 25 aprilie 1977), Direcția Patrimoniului Cultural Național (cu adresa 4301 aprilie 1977) răspunde: "Aprobarea solicitată nu intră în atribuțiile directe ale DPCN. Pentru demolarea unui obiectiv-monument istoric, este necesară  întocmirea unei documentații  cât mai complete (relevee și fotografii) ce va fi supusă discuțiilor  Comisiei Centrale de Stat  a Patrimoniului Cultural Național, după care, în cazul avizării, este necesară elaborarea  unui proiect de HCM ce va fi supus aprobării Consiliului de Miniștri, în conformitate cu legislația în vigoare" (HCM 661,  1955).

Georgeta Istrate

Monumente demolate - Biserica Enei (II)

Istoricul bisericii

       

   Demolările din București  au început în luna aprilie a anului 1977, cu Biserica Enei. Monument de o valoare deosebită, a fost primul sacrificat de sistemul comunist. Ctitorită în anul 1611, biserica avea altarul îndreptat spre Bd. Nicolae Bălcescu. Construcția, în plan treflat,  cu turlă pe naos şi turlă clopotniţă pe pronaos adăpostea printre alte piese rare şi o frescă pictată de Gheorghe Tattarescu. Monumentul se afla vizavi de  Teatrul Național, în zona Pieței Universității. Avea hramul Sfântului Nicolae și fusese construit inițial  din lemn, în anul 1611, de către o soție de târgoveț, pe nume Iana. De aici și numele mahalalei în care se afla - mahalaua Bisericii Ianii. Tot o femeie rezidește lăcașul de cult din piatră și cărămidă,  între anii 1720-1724,  jupâneasa Safta Negoiescu, cumnata Doamnei Marica, soția lui Constantin Brâncoveanu. Aceasta a  înzestrat lăcașul  cu mobilier, strane, un jeț arhieresc,  uși de intrare bogat sculptate în lemn de stejar, în stil brâncovenesc.

 Istoria  Bisericii Enei începe cu  o construcție din lemn ridicată  la 1611, de o anume jupâneasă Iana, în memoria soțului său care fusese negustor,  ucis pe acest loc de oamenii  și din porunca domnitorului Radu Mihnea. Piatra funerară cu epitaf  poate fi considerată actul de naștere al bisericii. 

   După aproximativ un secol, biserica este reclădită din piatră și cărămidă,  între anii 1720-1724, de altă jupâneasă, pe nume Safta, pentru și din munca  răposatului ei soț, Pană Negoescu, mare logofăt și frate al Maricăi Doamna, soția lui Constantin Brâncoveanu.  La hramul inițial al Sf. Ierarh Nicolae s-a adăugat mai târziu cel al Sf.Mc. Varvara, protectoarea minerilor.

   Pisania de deasupra ușii de intrare, consemnată de Nicolae Iorga  în anul 1905, era scrisă în litere chirilice și dădea mai multe informații despre lăcaș: "Doamne D(um)nezeule nostru, căruia ceriul îți iaste scaun și pământul supt picioarele Tale, întăriaște sfântul acesta lăcaș al mărirei Tale  care întru slava Ta și întru cinstea Sfântului Erarh Nicolae  din temelie s-au zidit și cu toată podoaba bisericească  s-au înfrumusețat din drepte  ostenelele răposatului  robului tău jupan Pană Negoescu Vel Log(ofă)t, nepotul prea-pomenitului Io Constantin Basarab Vo(e)vod cu sârguiala cucernici roabei jupaniții Safti, soția pomenitului boiar, dup* pristăvirea lui, și primește rugăciunile  ce ți se vor aduce întru el  neîncetat , pentru toată pravoslaviia, pentru răposat părinții lor, ctitorilor și pentru înșii ei, la prea-sfântul cerescul tău jăutănic. În zilele prea-luminatului Domn Io Nicolae Alexandru Voevod, la anul de la Zidirea Lumii 7232, iar de la Nașterea Mântuitorului H(risto)s 1724, Av(gust)ă 1 dne".

Mărturii despre atmosfera sfârșitului de epocă fanariotă în mahalaua Ienii

     

  Ca majoritatea bisericilor vremii, inițial a fost biserica unei mănăstiri , înconjurată de chilii , anexe mănăstirești și cimitir.  Informații importante despre obiceiurile vremii sunt consemnate de Constantin Mateescu în cartea ce prezintă existența lui Nicolae Filimon (1819-1865), având în vedere că și-a trăit mare parte din viață în mahalaua Ienii. Tatăl său,  popa Mihai, a fost preotul acestei biserici  timp de 20 de ani , între 1810-1830, și a locuit cu familia sa  în chiliile din jur. Secerat la numai 46 de ani  de una din epidemiile  ce bântuise orașul, părintele Mihai va fi înmormântat lângă altar, sub zidurile  ctitoriei  logofetesei Safta .

    Chiliile  erau împrejmuite cu ziduri  înalte și groase, adăpostind  camerele preotului și un han cu treisprezece prăvălii aflate  sub administrația epitropiei. Chiliile mănăstirești au dispărut cu vremea , fiind înlocuite  de casa parohială (clădită în 1866 de Sultana Maria  din familia Câmpineanu), dar prăvăliile  epitropiei au dăinuit  până în  contemporaneitate, putând fi privite de la ferestrele Facultății de Arhitectură: magazinul  de plisat, un atelier de împăiat  păsări, o croitorie, o legătorie de cărți și o pivniță de vinuri cu magazie, administrat de blocul Dunărea. Constantin Mateescu reface în cartea sa atmosfera  sfârșitului de epocă  fanariotă din București, aducând în prim-plan informații despre  mahalaua Ienii: "o mahala selectă, locuită de mulțime de boieri, dar și de negustori ce-și desfăceau produsele  pe strada Colței  sau pe Podul Mogoșoaiei. După o catagrafie din 1810, ea numără 44 de case, 182 de bărbați, 181 femei, 363 suma totală. Mândria mahalalei o constituia biserica"( Constantin Mateescu, Pe urmele lui Nicolae Filimon,  1985, p. 78).

     Din punct de vedere arhitectonic, Biserica Enei  făcea parte din categoria  bisericilor cu plan treflat (cu absidele laterale  mici), cu pronaosul ușor  supralărgit, cu turlă pe naos  și turlă-clopotniță  pe pronaos, tip preluat și dezvoltat  în secolul următor în mod strălucit. Exteriorul era caracteristic secolului XVII, cu două registre de panouri arcuite, cu ferestrele în ancadramente  de piatră, lucrate cu baghete  întretăiate  de tip moldovenesc, iar ușa de la intrare era înconjurată de o sculptură  în piatră, cu motive florale brâncovenești.  Pridvorul bisericii era  deschis, avea trei arcade în centru, rezemate  pe stâlpi poligonali  din  zidărie.

    În „Repertoriul bibliografic  al monumentelor  feudale  din București” (1961), Nicolae Stoicescu  face o descriere  amănunțită  a arhitecturii monumentului, subliniind "elevația foarte bine proporționată, de o zveltețe deosebită" . Silueta elansată a corpului bisericii, accentuată și de cele două turle - una octogonală, alta hexagonală -  amintea  de Biserica Kretzulescu, rămasă din  fericire în picioare.

     Din descrierile foarte detaliate  ale monumentului rezultă  soliditatea lui. Astfel, vorbind despre naos și sistemul de boltire, Nicolae Stoicescu adaugă că nișele proscomidiei  și diaconiconului sunt săpate în grosimea  zidului, iar despre pronaos spune că  zidul dinspre apus, foarte gros, de peste 1,50 m, cuprinde, amenajată  în grosime, scara ascunsă ce duce la clopotnița de deasupra pronaosului. Între anii 1868-1870, cu ocazia unor renovări , biserica a fost repictată de Gheorghe Tattarescu , dar s-a păstrat și din fresca  originală din secolul XVIII pe peretele de apus  al pronaosului și în pridvor. Deși la cutremurul din 1940 turlele bisericii nu au căzut, s-a apreciat ca necesară refacerea  lor în beton armat. Așa se face că la seismul  din 4 martie 1977, care a prăbușit o serie de blocuri ale centrului (între care și blocul Dunărea  învecinat), biserica Enei  nu a avut de suferit decât fisuri  superficiale în tencuieli, fără a-i fi afectată  structura de rezistență (Lidia Anania, Bisericile osândite de Ceaușescu 1995, p.17).

Georgeta Istrate

Monumente demolate - Biserica Enei (I)

       La începutul secolului XX, biserica se afla vizavi de Maidanul Primăriei, un teren neconstruit, pe care se antrenau jandarmii. Acum, pe acel loc se află Teatrul Național București. Strada adiacentă se numea  "Biserica Enei". În anii '30, în urma modernizării bulevardului Brătianu (acum Bălcescu), biserica Enei este încadrată de două imobile în stil modernist, mai important fiind imobilul cunoscut apoi sub denumirea de "Dunărea". Dupa venirea comuniștilor la putere, strada Biserica Enei a devenit strada Arhitecturii. După lărgirea bulevardului, la începutul secolului XX, absida altarului  ajunsese să ocupe jumătate din lățimea trotuarului, astfel încât era și mai prezentă spre stradă și în viața bucureșteanului, care obișnuia să folosească curtea bisericii drept scurtătură pentru a traversa  spre și dinspre Calea Victoriei . De aceea, portița gardului  spre bulevard, pe latura de sud a bisericii  era permanent deschisă  și o alee conducea  spre grădină la strada Enei, apoi pe lângă biserica "Dintr-o zi"  și strada Academiei , prin pasajele Englez , Victoria sau Comedia, în Calea Victoriei  și la Palatul Telefoanelor. ( Lidia Anania, Bisericile osândite de Ceaușescu, 1995, p.14).

Sute de ani de istorie prefăcuți în praf

 

  Cutremurul din 4 martie 1977, care a provocat pagube imense în București, a fost folosit de regimul comunist ca o oportunitate de a distruge sau ascunde tot ce nu era construit de el. Ambiția conducătorului era aceea de a oferi României o capitală nouă, iar meritele să-i revină în totalitate. În acel martie nefast, blocul Dunărea, care se afla chiar lângă Biserica Enei, a căzut, alături de alte clădiri din apropiere, dar lăcașul de cult a rămas în picioare. Probabil nemulțumit că  blocul nu căzut peste biserică, Ceaușescu însuși i-a decis soarta. Chiar dacă structura monumentului rezistase cutremurului, Ceauşescu a dispus  demolarea, făcând-o să pară un accident. Surse neoficiale  susțin că Biserica Ortodoxă Română trimisese o cerere la Direcția Patrimoniului Istoric, în care susținea că biserica Enei ar trebui declasată, fapt ce ar fi ușurat demolarea. După ce într-o noapte de aprilie 1977, braţul unei macarale a izbit o parte a bisericii, într-o altă noapte a fost lovită din nou, pentru ca în mai puţin de două luni să fie la pământ. Martorii neputincioși ai evenimentelor de atunci au amintiri de coșmar despre acest eveniment.

I-am găsit în  grădina Cișmigiului, jucând table sau șah. Ei știu să descrie cel mai bine  imaginile imposibil de șters  despre regimul de tristă amintire, printre care și momentele nefaste ale distrugerii Bisericii  Enei. Tabloul este sumbru : excavatoare și buldozere  ce  zdrobeau monumentul, iar arhitecții și muzeografii, oamenii care știau cel mai bine valoarea clădirii, sufereau neputincioși. Fresca monumentului  de o  valoare inestimabilă era distrusă  sub ochii lor, provocându-le o suferință de nebănuit. În acest fel  sute de ani de istorie erau transformați în praf și pulbere.  Demolatorii secționaseră turla cu un cablu legat de două excavatoare și încercau să o doboare. Parcă nici aceste cabluri nu voiau să se supună, căci, fiind solicitate exagerat, s-au rupt. Dar, la lăsarea serii, demolatorii au adus două transportoare mari cu șenile, ce aparțineau Armatei. De data aceasta au reușit : turla a cedat, iar zecile de tone de zidărie au făcut, în cădere, să se zguduie pereții clădirilor din jur, mai cu seamă zidurile Facultății de Arhitectură. Clopotul Bisericii Enei a fost salvat si se află astazi expus în curtea Bisericii Stavropoleos, de pe strada cu același nume, aflată în  spatele Muzeului Național de Istorie. 

Dumnezeu, om și natură în același loc – o îngemănare de trăiri

     

    În jurul acestei biserici bătrâne era o atmosferă plină de viață. Curtea plină de verdeață a bisericii era o oază în mijlocul orașului, un rai al copiilor crescuți în blocurile din jur. În plus, pomii erau plini de vrăbii, căci multă vreme, copacii de pe bulevard, pe latura bisericii,  erau locul de adunare al vrăbiilor, foarte gălăgioase mai ales la apusul soarelui. Se poate spune că un loc sacru face ca și vecinătățile să devină sacre, iar natura nu poate fi indiferentă la această transformare. Aici, de-a lungul timpului, studenții Facultății de Arhitectură or fi așteptat emoționați rezultatele examenelor, rugându-se pe treptele lăcașului sau în curte.

      O vecinătate ce dădea o notă pitorească zonei era și faimoasa Baie Centrală,  lipită de casa parohială a bisericii, distrusă și ea odată cu lăcașul. Aceasta era renumită  pentru bazinele cu sursă proprie de apă și băile de abur. Baia își jucase rolul ei  în viața bucureșteană, dar și în viața studenților  arhitecți, născând o întreagă anecdotică, cum numai inventivitatea  și umorul tinerilor pot născoci, în atmosfera mai deconectată dintre cele două Războaie Mondiale. Au rămas să circule numai poveștile teribiliste cu "boboci" (studenții de anul I) pictați de colegii din anii mari. O risipă de imaginație și haz ce se încheia cu purtarea în alai a *victimei* pentru spălare la Baia Centrală vecină pe cheltuiala pictorilor (Lidia Anania, Bisericile osândite de Ceaușescu, 1995, p.14).

Georgeta Istrate

El și ea

când cu plete-ntunecoase, ziua tainic se-nvelește

ea aleargă spre iubitul ce cu totul o dorește,

strada zumzăie de glasuri, ca și valul de ocean,

luna rece și aprinsă îi privește prin ochean

deodată-n a ei față se ridic-un zid de trupuri,

sunt adolescenți ieșiți proaspăt de la cursuri,

printre dânșii-și face cale căci, se vede, ea  zorește,

să ajungă cât mai iute la băiatul ce-o iubește

luna și-a aprins obrajii fiindcă noaptea se-ntețește

oare fata va ajunge la băiatul ce-o iubește?!

iiii! dar cine-o prinde-n brațe drept în mijlocul mulțimii?

cine are-atât tupeu să o țină-n văzul lumii?

mută și preocupată, pe străin fata-l împinge

dară el în loc s-o lase, iată că mai tare-o strânge,

își ridic-a ei privire spre a-i spune câteva,

când un zâmbet și o șoaptă îi sună-n ureche-așa:

te ador, frumoasa mea!

mi te-am prins și nu ți-oi da

voie să te depărtezi

m-am ascuns să nu mă vezi!

luna suflă ușurată de tabloul ce-l privește,

pentru-o clipă strada cu-a ei zumzete-amuțește,

fericiți un el și-o ea se strecoară prin mulțime

și se pierd spre steaua care le va fi de-acum lumină.

Georgeta Istrate