,,Acest domnitor era un om de mică
statură,cu trupul şlefuit în chip delicat,bărbat frumos şi grav, cu o înfăţişare aşa de placută cum nu s-a mai văzut. Era om
politicos, afabil, cu conversaţie blândă, politicoasă, curgătoare, vorbi latineşte
în chip ales..”[1]
Dimitrie Cantemir s-a
născut la 26 octombrie 1673, în localitatea Silişteni din comuna Fălciu[2]. Provine dintr-o familie boierească, cu origini
ţărăneşti. Tatăl său, Constantin Cantemir , şi el domnitor al Moldovei[3] a avut o carieră militară, activând în Polonia şi
astfel a ajuns în rândurile boierimii. La vârsta de 15 ani, Dimitrie
Cantemir a
fost nevoit să plece la Constantinopol (1688-1690), unde a stat 17 ani, ca
zălog al tatălui său pe lângă Înalta Poartă, înlocuindu-l pe Antioh[4]. El a devenit ulterior
domn al Moldovei 1710-1711.
Domnitorul
Dimitrie Cantemir
În
scurta sa domnie de doar un an, Dimitrie
Cantemir a dovedit vederi progresiste. A înlăturat vechile funcţii
boiereşti; i-a scutit pe ţărani de o parte
din dări; a obligat mănăstirile să platească dări; a urmărit formarea
unui stat centralizat ,care să limiteze puterea marilor boieri; a realizat a
alianţă antiotomană cu Petru I., ţarul Rusiei, la 13 aprilie 1711. Cantemir
s-a alăturat lui Petru cel Mare în
războiul ruso-turc şi a plasat Moldova sub suzeranitate rusească. După ce au fost înfrânţi de
turci în lupta de la Stănileşti[5]
, neputându-se întoarce în Moldova, a emigrat în Rusia, unde a rămas cu
familia sa. A devenit consilier intim al lui Petru I[6] şi a desfăşurat o activitate
ştiinţifică rodnică. Lângă Harkov i s-a acordat un întins domeniu feudal şi a
fost investit cu titlul de Principe Serenissim a Rusiei la 1 august 1711. În ceea ce priveşte
concepţia politică, Dimitrie Cantemir s-a manifestat ca adept al domniei
autoritare şi adversar al atotputernicei marii boierimi. În scrierile sale a
privit cu simpatie lupta ţărănimii împotriva abuzurilor boierimii şi s-a
pronunţat împotriva transformării ţăranilor liberi în şerbi. Pentru meritele sale ştiintifice şi literare,
Dimitrie Cantemir a fost ales membru al Academiei din Berlin.
Om de cultură universală
Dimitrie Cantemir este un erudit de talie
europeană şi considerat cel mai de seamă reprezentant al umanismului românesc.S-a
numărat printre marii savanţi europeni ai vremii sale. De altfel, Academia din Berlin l-a
numit “ filosof între regi şi rege între filosofi”. Cărturar, enciclopedist, etnograf, geograf, filozof,
istoric, lingvist, muzicolog, om politic,
scriitor, Dimitrie Cantemir vorbea zece limbi. Ca om al renaşterii,
şi-a desfăşurat activitatea într-o epocă
a înfloririi culturii române. El a fost acela care a realizat prima sinteză a
culturii naţionale, pregătind apariţia iluminismului. Majoritatea operelor sale
se bazează pe o vastă documentaţie, folosind izvoare străine în limbile
germană, franceză, rusă, polonă, turcă. Iniţial, multe din lucrările sale au
fost elaborate în limba latină.În opera
sa, influenţată de umanismul renascentist şi de gândirea avansată din Rusia,
s-au oglindit cele mai importante probleme ridicate de dezvoltarea socială şi
istorică a Moldovei de la sfârşitul secolului al XVII -lea şi începutul
secolului al XVIII –lea. Cantemir a conceput istoria ca o succesiune a
“monarhiilor” care trec prin perioade de ascensiune şi decădere în conformitate
cu legile “naturii”. Prin metoda sa critică de cercetare a izvoarelor, Cantemir
este aproape un istoric modern, depăşind faza cronicărească. Aşadar, Dimitrie
Cantemir: „ s-a format, mai întâi, sub influenţa ideilor umaniste moldovene, cu deosebire a operei lui M.
Costin – De neamul moldovenilor- , apoi, în perioada cât a stat la
Constantinopol (1688-1710), la Şcoala
Fanarului – de sub autoritatea Patriarhiei Ortodoxe. Aici a intrat în contact
cu ideile filozofiei antice
greceşti ( Thales, Pitagora, Socrate,
Platon, etc) A cunoscut marea literatură istorică a antichităţii greco-latine, cu deosebire operele lui C.
Tacitus şi Titus Livius , de la care a învăţat cultul străbunilor , dar, în
egală măsură ideile umanistului european
Erasmus de la Rotterdam. Cu deosebire, trăind în mediul spiritualităţii savante
a Orientului, şi-a format un orizont larg asupra lumii musulmane; apoi, în ultimii
ani ai vieţii a aprofundat cultura rusă”[7].
Opera istorică
Istoria
creşterii şi descreşterii Imperiului Otoman (1414-1416); Descrierea Moldovei (
1716); Despre examinarea fizică a imperiilor (1714); Hronica vechimii
româno-moldo-vlahilor(1719-1722); Istoria ieroglifică (1705); Divanul sau
gâlceava înţeleptului cu lumea ( 1692); “Viaţa lui Constantin Cantemir”, “Evenimentele
Cantacuzinilor şi ale Brâncovenilor”
- Istoria Imperiului Otoman
(Istoria creşterii şi descreşterii curţii otomane), redactată în latină
(Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae) între 1714 şi
1716. În
această lucrare, Dimitrie Cantemir a relatat istoria imperiului otoman şi a
analizat cauzele care ar fi putut duce la destrămarea sa. A insistat şi asupra
posibilităţilor popoarelor asuprite de a-şi recuceri libertatea. Prima parte a
lucrării se bazează pe vechi cronici osmane şi turceşti. A doua parte cuprinde
memorii politice ale principelui D. Cantemir, din timpul şederii sale la
Istambul (1688-1710). Ca martor ocular la
evenimentele politice din Turcia, el a descris instituţiile şi
organizaţiile politice, militare şi culturale , a oferit informaţii despre
activitatea politică a unor
personalităţi istorice, politice şi culturale turceşti: „ D. Cantemir anunţă în
opera sa începutul decăderii
împărăţiei sultanilor , care
înspăimântau Europa prin lăcomie , cruzime şi corupţie. Totodată el demonstra
acest proces prin ideea evoluţiei ciclice, a imperiilor , în temeiul
succesiunii celor doi timpi istorici: mărirea şi decăderea imperiilor , ca
proces istoric natural”[8] . Lucrarea a fost tradusă şi
publicată în limbile engleză, franceză şi germană.
- Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, scris mai întâi în latină dar tradus apoi de autor în română (1719 - 1722), cuprinde istoria noastră de la origini până la descălecare. Susţine ideea cronicarilor: originea comună a tuturor românilor. Pentru scrierea acestei lucrări, Dimitrie Cantemir a consultat peste 150 de izvoare române şi străine în limbile latină, greacă, polonă şi rusă.
- Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, scris mai întâi în latină dar tradus apoi de autor în română (1719 - 1722), cuprinde istoria noastră de la origini până la descălecare. Susţine ideea cronicarilor: originea comună a tuturor românilor. Pentru scrierea acestei lucrări, Dimitrie Cantemir a consultat peste 150 de izvoare române şi străine în limbile latină, greacă, polonă şi rusă.
-Descrierea Moldovei a fost scrisă
iniţial în limba latină, apoi a fost tradusă în limba română. A fost scrisă din
cererea Academiei din Berlin şi este este prima lucrare ştiinţifică românească în care autorul încearcă să
definească individualitatea poporului român printre celelalte popoare,
individualitatea istorică materială şi spirituală. Lucrarea este o monografie care prezintă complex şi
complet Moldova de la începutul secolului al XVII-lea. Lucrarea ne dă informaţii
importante referitoare la organizarea
socială, politică, culturală a Moldovei, istoria, geografia, etnografia şi
economia ei. Lucrarea are totodată şi un caracter literar, deoarece cuprinde
elemente de exprimare artistică: epitete, comparaţii, descrieri, portrete. Cartea
conţine în cuprinsul ei idei progresiste, democratice vorbind de exemplu despre
transformarea răzeşilor în ţărani, prin contopirea pamânturilor de către marii
boieri. La sfârşitul lucrării, Cantemir
anexează prima hartă a Moldovei.
Descrierea
Moldovei este cea mai complexă lucrare despre stadiul de dezvoltare al Moldovei la sfârşitul secolului al XVIII-lea.
Lucrarea cuprinde
trei părţi : partea geografică, partea politică şi partea culturală.
Prima
parte este consacrată descrierii geografice a Moldovei, a munţilor, a apelor şi
a câmpiilor. A prezentat flora şi fauna, târgurile şi capitalele ţării de-a
lungul timpului. Cuprinde informaţii despre numele Moldovei, hotare, vecini, legenda despre al doilea descălecat a
lui Dragoş Vodă; aşezarea geografică;
formele de relief, munţii, dealurile, câmpiile roditoare, livezile apele, viile
de la Cotnari ,bogăţiile subsolului: aur, fier şi sare, petrol; fauna bogată şi
variată; ţinuturile şi târgurile;
culturile de grâu, ovâz; padurile întinse. Cantemir
se opreşte mai mult asupra Ceahlăului, oferindu-ne o descriere ştiinţifică a
acestuia, dar care cuprinde şi câteva
imagini artistice. Astfel, vârful
Ceahlăului se înalţă ca un turn şi este acoperit de zăpezi veşnice. De pe culmea muntelui, un pârâu alb se rostogoleşte peste stâncile
abrupte.
În partea a doua a lucrării este înfăţişată
organizarea politică şi administrativă a ţării. S-au făcut referiri detaliate
la forma de stat, alegerea sau scoaterea din scaun a domnilor, la obiceiurile
prilejuite de înscăunarea domnilor sau de mazilirea lor, de logodnă, nunţi,
înmormântări. Cuprinde organizarea politică şi administrativă a ţării. Aflăm
informaţii despre: forma de stat; înscăunarea şi mazilirea domnilor; ranguri
boiereşti; oastea moldovenească şi conducătorii ei; legile Moldovei; divanul
domnesc; tributul plătit turcilor; obiceiuri de la curtea domnească, etc.
În ultima parte a lucrării, care se referă la
datinile moldovenilor, religie şi organizare bisericească, există informaţii despre graiul moldovenilor,
despre slovele folosite, care la început au fost latineşti, "după pilda
tuturor celorlalte popoare a căror limbă încă e alcătuită din limba cea română,
iar apoi înlocuite cu cele slavone". Cantemir
vorbeşte despre religia moldovenilor, despre mănăstiri, biserici şi preoţi.
Vorbeşte despre folclorul românesc, despre jocurile populare, înmormântări,
bocet şi alte tradiţii. Cantemir face o
prezentare frumoasă a mitologiei populare , limba, alfabetul şi cultură, în
general.
[1] Cuvinte rostite de Moreau de Brassey, unul din ofiţerii ţarului
Rusiei, despre Dimitrie Cantemir
[2] Azi, comuna Dimitrie Cantemir din judeţul Vaslui
[3] Constantin Cantemir a fost ales domnitor la data de 15 iunie, 1685
[4] Fratele lui Dimitrie Cantemir
[5] Ţinutul Fălciu pe Prut
[6] Petru cel Mare
[7] V. Curticăpeanu, Istoriografie românească şi universală, Bucureşti,
2007, p. 39.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu