Februarie 2023. Căminul Artei din București,
găzduiește expoziția intitulată ”Marian din Măgura”. Tema expoziției este
iubirea, aici și dincolo de moarte. Inspirația – moartea ființei iubite.
Autorul este pictorul Murivale Mureșan Vasile.
Îl găsesc obosit , la sfârșitul
unei zile lungi, pe care și-a petrecut-o vorbind cu vizitatorii sau făcându-le
portrete. Fiind o cunoștință mai veche a maestrului, acceptă să facem un tur al
expoziției , în care să-mi povestească despre aceasta.
Așadar, pornim...
Prin
expoziție, cu Maestrul
Nu știu cât veți înțelege din ceea ce redau aici. Căci pictorul
mi-a făcut turul expoziției, reamintindu-și detaliile în așezarea personajelor
sau a peisajelor în acea ordine sau dezordine , în felul în care a folosit
culorile, așa încât să contureze dinamică și sonorizare
acestei expoziții - poveste . În
seara aceea a fost spontan, inspirat și însuflețit fără limite.
Primul popas: familia celui iubit. Mă conduce către portretele familiei și
încearcă să-mi prezinte fiecare membru . Începe, evident, cu Marian.
Apoi, tatăl lui ” care e foarte frumos , privind cu o anumită tristețe
” Acolo e fratele lui, care seamănă cu Marian și este cu 12 ani mai
mare. Se numește Nicu . El este gospodar , crește curci și curcani. Eu am
zis să pun ambii frați, pentru că Nicu de aici seamănă foarte mult
cu Marian. Atât de mult încât lumea întreabă dacă nu cumva sunt gemeni”.
Un surâs se ivește pe chipul Maestrului, ca și cum ceva plăcut îi
cuprinde ființa: nu numai că seamănă, dar are ușor și vocea lui Marian, adaugă.
Când îl văd, am senzația că îl văd pe Marian.
Aici sunt membrii familiei lui: frate, soră, nepot, cumnata Daniela... Îmi
atrage atenția un batic pe un portret feminin și îmi pare cumva
grigorescian . Da zice, e foarte luminos!
Uite-o pe tanti Georgeta și pe
nenea Sică ( seamănă cu Aznavour, zice), aici e sora lui, Elena. Cu Elena am
fost mai apropiat.
De fapt, eu i-am văzut o singură dată familia,
când a venit în vizită la București. Uite, aici e mama lui Marian (nu își
mai amintește cum o cheamă. Eu îi propun să-i spunem ” mama lui
Marian!
Făt-
Frumosul din tablou
Îmi atrage
atenția portretul unui bărbat foarte frumos. Ireal de frumos. Are un chip
expresiv și niște ochi adânci, care mă duc cu gândul spre Luceafărul lui
Eminescu. Rămân pentru câteva clipe, în fața acestui chip, în timp ce
Maestrul se plimbă cu mâinile la spate. Îl întreb cine este acest
personaj. Chipul i se luminează instant, ca şi cum aștepta intrebarea : ”El
este Laurențiu!!! Am vrut să fie și el în poveste. Fiindcă numai cu
el merg la Măgura! Acum, Laurențiu este băiatul meu”.
Am văzut cum i-au surâs ochii…
Zic, are niște ochi
adânci, are ceva special. Zice, dar nu îl
știi pe Laurențiu? Când îl vezi... Apoi, râde zgomotos. Continuă să-mi povestească: Laurențiu lucra la Librăria Cărturești,
cea de pe Lipscani. Și, în perioada covid, toți intrau cu mască. Eu,
de câte ori intram, dădea din cap și spunea: bună ziua, Maestre!
Eu ziceam: măi frate, dar ce cunoscut sunt! Și cumpăram, cum cumpăr eu
albume, și zic : iartă-mă, ai niște
ochi așa de frumoși! Am văzut cum i-au surâs ochii...
Da,
zic, este ceva rarisim. Într-adevăr, aprobă Maestrul, este un băiat foarte
frumos și îmi place la Laurențiu. Măi, băiatul ăsta are un caracter
extraordinar! Eu, dacă iubesc la cineva ceva, acela este caracterul. Acolo stă frumusețea omului! El m-a
ajutat. Când mi-a căzut plafonul, a venit și m-a ajutat. Ca să aranjez
această expoziție, tot el a fost ajutorul meu. Am zis că, atunci
când am să fac Muzeul Murivale , pe el îl pun director.
Amintiri
imortalizate în pictură
Aici am făcut
un portret al lui ( se referă la Marian), căci am vrut să întru în
armonie cu verdele și oranjul ăsta fosforescent . Apoi, am venit cu
negrul ăsta așa. I-am prins foarte bine caracterul… Aici, încă nu m-am dus la Măgura să pictez… Bineînțeles , am lucrări mai
vechi, astea sunt florile de la mine de pe terasă. Am zis: hai să pun
portretul lui, ca o amintire .
Se îndreaptă către un alt colț al
expoziției. Se oprește în fața unui tablou : ”aici am avut mult de
lucru! Am făcut deja o expoziție la Muzeul de Artă Contemporană, cu
el și vreo 400 de portrete. Mi-am spus că vreau să fac niște lucrări pe
dimensiuni mai mari. Ăsta, cu mâna la gură (are Ștefan Demetrescu un portret al
mamei lui cu mâna așa la gură) stă foarte dramatic și cumva meditativ. Am avut
două portrete de genul acesta. Aici era o lucrare pe care am vrut să i-o vând cuiva.
El
(Marian) a zis: nu i-o vinde pentru că nu merită!
Iisus
în portretele din expoziție
Merge mai departe și, oprindu-se în fața altei lucrări , preciează: aici,
am făcut un Iisus de acum 5 sau 6
ani. Iisusul ăsta e făcut după Marian. Mie nu prea îmi mai plăcea
lucrarea asta. Și mi-a venit o idee: ia să fac un portret al lui Marian, așa privind undeva înspre Iisus
ca-n tema din Grădina Ghetsimani. Știi că Iisus este
prezentat întotdeauna în această scenă cu ochii privind în sus.
Aveam pe terasă niște crini imperiali, foarte mari. Și aici era dintr-o pictură
de a mea, în care aveam niște lucrări ( arată pe lucrare într-un colț cu mult
galben) – eu nu mi-aș fi dat seama dacă nu-mi arăta el - că acolo era
Bunavestire. Apoi mi-i arată pe Arhanghelul Gabriel și pe Fecioara Maria
în timp ce i se vestește că va avea un prunc. Și bineînțeles aici este un
Iisus, în profil, care e plecat tot de la chipul lui Marian. Când
am făcu seria asta cu Iisuși în gradină, de la el plecam, să știi.
O armonie
coloristică fascinantă
Felul în care sunt amestecate culorile,
produce o dinamică, o mișcare . Trebuie să te uiți cu mare atenție în
lucrările lui Murivale Mureșan Vasile, fiindcă găsești mereu surprize. Peste anumite peisaje , într-o armonie coloristică fascinantă, se
suprapun portrete. Unele sunt foarte mici, altele abia perceptibile, ca niște
umbre, conturate de culori mai accentuate sau mai atenuate, în funcție de
sentimentul pe care îl trăiește în momentul conceperii lucrării respective.
Și nu mă înșel, căci maestrul îmi explică acea percepție : ”Tu vezi că
lumina am pus-o aproape ca într-o aureolă? Dacă te uiți la Iisus, chipul lui
este luminous. Uite, aici unde e ocularul, e dramatic, pentru că nu poți să-l
faci pe Iisus având cunună de spini și ochi zâmbitori, că n-ai cum, știi?
Aici am schimbat un pic rolul, am pus ca un fel de aureolă de jur împrejur.
Doar lumina ocolește așaaaa, iar chipul este străveziu…
Știi, Iisus
înainte a fost străveziu, nu-i ceva concret, e ceva indescifrabil. Aici, tot
așa, erau niște teme de ale mele în care eu puneam portrete cu Iisus pe terasă.
Acelea erau niște portrete inspirate de chipul lui Marian , căci el era modelul.
Prin urmare, eu plecam la Iisus după ochii lui. El mi-a pozat mult în
gradină. Uite aici am o lucrare cu stânjenei…
Aici,
mi-au plăcut ochii lui...
Trece la un
alt tablou. El zâmbește, și zice: aici mi-au plăcut ochii lui.
Nu m-am dus prea mult cu părul așa, ca să nu stric imaginea asta, că eu
întotdeauna când fac portret, plec de la ochi și apoi dezvolt mai departe .
Luna
mai în Măgura sau Marian în luna mai
Și după aia sigur că eu am făcut peisajele astea de aici în luna mai pentru că
de câte ori mergeam acolo, era înnorat.
Decembrie…
Se
îndreaptă spre un alt tablou mai sumbru, și îmi spune că l-a făcut în
decembrie. Deși publicul i-a spus că seamănă ca stil, cu lucrările lui
Pissarro, Maestrul consideră că aduce puțin și cu Andreescu ( pentru că atunci
natura era asa)
Ce
frumos sonorizează verdele cu violet!
Schimbăm subiectul. Mergem în fața unui tablou special cu Murivale și Marian.
Îmi spune că : ” asta este o lucrare creată după ce am descoperit o poză când
noi jucam rolul lui Salay și al lui Leonardo. Am făcut o
poză cu mine și el, care mi s-a părut extraordinară. Am început-o și am
lăsat-o într-un fel de mister vreo 3- 4 luni. Într-o zi am văzut-o...Nu
știu dacă înțelegi, dar dacă nu ai o continuitate imediată, uiți. Și
atunci, trebuie să o iei de la capăt... Când am lucrat autoportretul ăsta cu
Marian (…) face o pauză de câteva secunde apoi pocnește din degete și continuă
: măi frate, mi-a plăcut maxim. Vino cu aparatul, să vezi ce frumos sonorizeză verdele cu violet.
Deci
pictura e și muzicală!, culorile sonorizează... și în general, verdele cu
violet, dacă le pui pe același tip de luminozitate, se împacă, se
armonizează foarte bine Împreună creează o dinamică foarte profundă, pentru că
una este sentimentul vieții si una al morții. Și pe urmă, ca pauză, ce este
aici verde violet, un violet de altă nuanță, ăsta e albastru, dar devine
violet...Maestrul se duce la imaginea lui de pe portret în partea stângă
şi zice : vine galbenul ăsta care în pictură creează volum. Eu folosesc
galbenul ca să îmi creeze volum-lumină, să am sentimentul (el merge spre
peisaje și îmi zice că a pus sentimente diferite, dar că galbenul
îi luminează suprafața)
Oare,
care este mai frumoasă: viața sau moartea?
Se întoarce la acel portret și îmi spune: lucrarea asta îmi este foarte
dragă pentru că știi, este aproape ca o poveste neîmplinită. Maestrul se
întristează brusc. Tace. Eu îl întreb: ai spus că aceste două culori
creează o muzică. Ei bine, cum ar suna această muzică între violet și verde?
Se luptă
într-un echilibru, într-o împăcare. Liniștit întreabă aproape retoric oare, ce
e mai frumoasă: viața sau moartea? Deși ele sunt surori! Noi nu știm,
când nu mai suntem, nu mai suntem! Noi știm cu alții ,dar când pleacă ultimul
care să ne vorbească, noi dispărem. Rămâne doar o transfigurare a noastră
a unor emoții pe care le-am avut.
Nu trăim de fiecare dată mari iubiri!
O mare iubire, când o primești, nu ai voie să o risipești. Nu ai voie!!! Ai
pierdut-o, te-ai pierdut! Nu trăim de fiecare dată mari iubiri!. Dar marile
iubiri intră în conștiința publicului. Marile iubiri, bune, rele, nu contează,
a fost o iubire puternică. Și am fost conștient că dom’le , eu am trăit o
iubire cu băiatul ăsta! O iubire sufletească, trupească, a fost cum să spun?
n-a fost bine, dar a fost și bine! Pentru că, știi cum e... e sentimentul ăla
de stare de unicitate! E ceva nemaipomenit, unic...e o vorbă foarte frumoasă,
românească - sufletul pereche! Nu
mai găsești la altcineva ce ai găsit în acel cineva...știi, cu of, cu multe
lucruri, cu regrete... Când nu mai este, zici : câte i-aș fi putut spune și nu
am făcut-o!
Vreau
să trăiesc în pictura ta!
El mi-a
spus: vreau să trăiesc în pictura ta! Asta parcă era ca o declarație de iubire,
de despărțire. O iubire amestecată, care te face să trăiești o experiență unică...
Georgeta Istrate