Introducere
Secolul al XXI-lea este marcat de transformări profunde ale mediului de
securitate. Lumea devine tot mai complexă şi interdependentă, iar fenomenul
globalizarii se afirmă tot mai mult ca fiind ireversibil. Interesele şi
obiectivele de securitate ale statelor europene nu sunt generatoare de stări
conflictuale, mediul de securitate este influenţat pozitiv de procesele de
integrare europeană şi euroatlantică, de extinderea comunităţii statelor care
împărtăşesc şi promovează valorile democraţiei şi economiei de piaţă, de
adâncirea colaborării regionale.
În organizarea şi derularea
operaţiunilor în sprijinul păcii este necesară compatibilitatea între forţele şi
mijloacele contingentelor naţionale participante la operaţie. De asemenea,
realizarea interoperabilităţii structurilor participante din diferite state
precum şi standardizarea tuturor activităţilor contribuie la asigurarea
condiţiilor necesare îndeplinirii obiectivelor stabilite prin reducerea
timpului destinat pregătirii operaţiei. Reuşita oricărei operaţii în sprijinul
păcii este determinată, în primul rând, de atingerea scopurilor, stabilite prin
mandat şi totodată de asigurarea condiţiilor specifice reinstaurării stării de
normalitate. Sistemul complex de măsuri pentru promovarea conflictelor şi
menţinerea păcii trebuie să fie foarte bine pus la punct şi capabil de a fi
lansat la timpul şi locul stabilit fiind în măsură să şi descurajeze acţiunile
de destabilizare ce apar.
I. Cadrul juridic
Conform obligaţiilor asumate
prin tratatele, acordurile şi înţelegerile internaţionale la care este parte,
România a pus la dispoziţie contingente de diferite mărimi, reprezentând toate
categoriile de forţe - terestre, aeriene şi navale - ale Armatei Române, care
s-au integrat misiunilor multinaţionale autorizate să desfăşoare operaţii în
sprijinul păcii, de asistenţă umanitară, tip coaliţie, apărare colectivă sau
individuale, în cadrul echipelor de observare şi monitorizare, instruire şi
legătură ale ONU, NATO, OSCE şi UE.
Participarea ţării noastre la operaţiile în sprijinul păcii trebuie
privită ca o problemă ce ţine de promovarea propriilor interese naţionale şi nu ca expresia unor imperative
impuse de marile puteri, care dirijează jocul organizaţiilor internaţionale.
Dacă înainte de 1989 România nu putea lua parte la acţiunile desfăşurate în plan militar de către
comunitatea internaţională pentru întărirea păcii şi securităţii mondiale,
datorită „politicii de bloc” şi
concepţiei doctrinare naţionale, după 1990, factorii de decizie
politico-militară au pus bazele unui sistem coerent de integrare şi aliniere la
eforturile depuse pe plan mondial pentru asigurarea păcii şi a unui mediu de
securitate stabil, sistem care include, printre altele, participarea efectivă
cu forţe armate la operaţiile multinaţionale în sprijinul păcii în diferite
zone ale globului afectate de conflicte.
Baza juridică privind participarea la operaţii de gestionare a crizelor
sub mandatul organizaţiilor internaţionale
este stipulată în Legea Apărării Naţionale a României, în care la
articolul 5, alineatul 1, se arată: „În interesul securităţii colective şi
potrivit obligaţiilor asumate de România prin tratatele internaţionale, la
solicitarea Preşedintelui României, se supune Parlamentului spre aprobare
participarea cu efective şi tehnică militară la constituirea forţelor
internaţionale destinate menţinerii
păcii sau în scopuri umanitare”.
Modificarea Constituţiei, în anul 2003, prin armonizarea unor prevederi
cu angajamentele internaţionale ale României au impus şi adoptarea altor legi
organice care să vizeze domeniul participării armatei române la misiuni în
sprijinul păcii. Astfel, a fost adoptată Legea nr.42/2004 care reglementează
procedurile şi modul în care Armata Română poate participa la misiuni militare
în afara graniţelor ţării. În conformitate cu opţiunile politice şi strategice
ale statului, cu tradiţiile naţionale şi cu exigenţele actuale ale fenomenului
militar românesc, participarea Armatei României
la operaţii în sprijinul păcii se face şi în acord cu alte reglementări
de ordin politic cum ar fi Carta Albă a Guvernului sau în alte documente
adoptate de guvern care ar viza:
1. angajarea forţelor în
operaţiuni autorizate de ONU şi/sau OSCE sau de alte organizaţii internaţionale
abilitate, fiind necesară consensualitatea părţilor;
menţinerea unui număr limitat de
forţe, special pregătite din timp de pace, pentru a fi desfăşurate, la cererea
organizaţiilor internaţionale cu vocaţie în acest domeniu şi pe bazele deciziei
naţionale, în operaţiuni de sprijin al păcii şi ajutor umanitar;
forţele româneşti de menţinere a
păcii au locul şi rolul bine definit în structura de forţă naţională, nefiind
destinate, exclusiv, pentru participarea la operaţiuni internaţionale;
posibilitatea unor instituţii şi
structuri specializate române de a controla modul în care forţele proprii îşi
desfăşoară activitatea şi de a decide retragerea lor, în cazul în care părţile
nu respectă prevederile acordurilor cu caracter internaţional sau nu se asigură
securitatea în zona de derulare a misiunilor;
operaţionalizarea deciziei
politice privind participarea la astfel de operaţii este de competenţa
structurilor politico-administrative, a organizaţiilor nonguvernamentale sau a unor persoane juridice interesate;
participarea armatei române la
operaţii în sprijinul păcii este parte integrantă a politicii externe a ţării
noastre;
structurile armatei române sunt capabile să participe, simultan, la
două operaţii majore de acest tip dintre care cel puţin una în Europa, sau în
spaţiul adiacent;
forţele armatei române, prin participarea la astfel de operaţiuni, nu
urmăresc realizarea unor scopuri sau îndeplinirea unor obiective politice sau
economice proprii, ci stabilizarea zonei respective şi creşterea
credibilităţii;
pe timpul îndeplinirii
operaţiilor în sprijinul păcii se vor respecta
cu prioritate principiile Alianţei Nord Atlantice, solidaritatea aliată,
unitatea strategică, repartiţia echitabilă a rolurilor, riscurilor şi
responsabilităţilor, efectiv pentru apărare, finanţarea multinaţională şi
altele;
comanda şi controlul forţelor
româneşti, participante la astfel de operaţii, se derulează în conformitate cu
practica internaţională în domeniu;
constituirea forţelor participante se face pe bază de voluntariat;
efectivele participante se vor integra
în cadrul structurilor multinaţionale pe baza transferului de autoritate.
În Cartea Naţiunilor
Unite, la art.1 se stipulează că prima îndatorire a organizaţiei este să
menţină pacea şi securitatea, fapt pentru care este împuternicită să ia măsuri
colective pentru prevenirea pericolelor la adresa păcii şi soluţionarea
diferendelor internaţionale ori a situaţiilor care pun în pericol pacea.Absenţa
unei referiri directe la sintagma de operaţiune de menţinere a păcii, conceptul
şi principiile care definesc în prezent operaţiunile de menţinere a păcii au
fost formulate, completate, modificate şi ajustate de-a lungul a peste 50 de
ani de dezbatere precum şi de practica celor peste 50 de misiuni organizate şi
desfăşurate sub egida Naţiunilor Unite.
Referirile făcute asupra
istoriei operaţiunilor de menţinere a păcii trebuie plasate sub auspiciul
prezumţiei că acestea nu sunt contradictorii scopurilor, principiilor şi
acţiunilor Naţiunilor Unite, aşa cum sunt ele prevăzute în Carta ONU.
În acest sens, art.24
conferă Consiliului de Securitate responsabilitatea primară pentru menţinerea
securităţii şi păcii internaţionale, iar Capitolele VI, VII şi VIII oferă
cadrul legal de acţiune acestui organism. Mai mult decât atât, Capitolul VIII,
referindu-se la organizaţiile regionale, recunoaşte dreptul unor asemenea
structuri de a se implica în activităţi de menţinere a păcii şi securităţii
internaţionale, în conformitate cu scopurile şi principiile Naţiunilor Unite,
sub rezerva că orice asemenea acţiune poate fi întreprinsă numai cu autorizarea
Consiliului de Securitate.
De asemenea, potrivit
Cartei, statele membre au statut egal, în virtutea căruia ele sunt principalii
actori ai vieţii internaţionale, iar Carta nu autorizează nici o intervenţie în
treburile interne ale statelor, exceptând situaţia prevăzută de art.2, alin.7,
respectiv măsurile în forţă întreprinse potrivit Capitolului VII.
Din 1991 şi până în prezent,
România a participat la operaţii în sprijinul păcii cu militari, constituiţi în
structuri diferite: batalioane de infanterie şi geniu, spital de campanie,
subunităţi de poliţie militară, capacităţi de transport şi de control al
traficului; elemente PSYOPS, observatori militari, ofiţeri de stat major,
jandarmi, poliţişti pentru îndeplinirea
unei game variate de misiuni, de la sprijin şi asistenţă umanitară, până
la acţiuni de reconstrucţie şi chiar misiuni de luptă, contribuind la
asigurarea păcii şi stabilităţii mondiale.
Participarea Armatei Române la operaţii în sprijinul păcii se
realizează în baza autorizării acţiunii militare de către Organizaţia
Naţiunilor Unite, prin emiterea unei Rezoluţii de către Consiliul de Securitate
şi aprobarea Parlamentului României, fiind condiţionată de resursele financiare
puse la dispoziţie de către Guvernul României. În strategia întrebuinţării
forţelor şi mijloacelor Armatei României în operaţii în sprijinul păcii sunt
stipulate principiile care stau în baza
negocierii angajării structurilor
armatei la operaţii în sprijinul păcii si anume:
necesitatea aprobării politice a Parlamentului în vederea participării
la astfel de operaţii;
menţinerea unui echilibru optim
între forţele angajate în astfel de operaţii, cele destinate înlocuirii
acestora şi forţele destinate asigurării apărării naţionale;
realizarea şi menţinerea unui înalt nivel de interoperabilitate
conceptuală şi acţională a forţelor destinate pentru aceste operaţii; menţinerea controlului naţional asupra forţelor
şi mijloacelor aflate în misiune; participarea cu personal militar la
operaţiile de pace desfăşurate sub egida ONU sau OSCE, se face într-o limită de
reprezentativitate stabilită de acestea;
negocierile participării cu
forţe şi mijloace la operaţiuni în sprijinul păcii se execută pentru fiecare
misiune în parte, avându-se în vedere interesele naţionale şi internaţionale la care România
este parte.
În baza solicitării
Organizaţiei Naţiunilor Unite, adresată României şi a Rezoluţiei Consiliului de
Securitate nr. 1244 din 1999, Parlamentul României a aprobat ca Jandarmeria
Română, „instituţie militară specializată
a statului, componentă a Ministerului de Interne” să participe la operaţiunea UNMIK în Kosovo, începând cu
22.02.2002, cu un efectiv de 115 militari, în vederea executării următoarelor misiuni:
restabilirea şi menţinerea ordinii publice în regiune; paza şi
protecţia unor obiective ale ONU;
paza şi protecţia demnitarilor ONU şi a reprezentanţilor autorităţilor locale, escortarea convoaielor
cu ajutoare umanitare; escortarea şi
protecţia grupurilor minoritare sârbe;
executarea unor acţiuni de
patrulare şi observare; sprijinirea Serviciului de Poliţie locală în Kosovo.
II.Participarea
militarilor Armatei române la misiuni de menţinere a păcii în teritoriile din
fosta Iugoslavie
La cumpăna secolelor
XX-XXI, provincia Kosovo a devenit un factor de destabilizare a Serbiei şi a
Balcanilor de Vest, prin reizbucnirea disputei politico - militare dintre
comunităţile locale. Politicienii albanezi au militat şi militează pentru
obţinerea independenţei, un obiectiv împărtăşit de majoritatea populaţiei, în
timp ce Belgradul şi minoritatea sârbă s-au opus secesiunii sau au acceptat, în
cel mai bun caz, un partaj. Sârbii consideră Kosovo „sanctuar naţional".
Albanezii invocă dreptul la autodeterminare, iar radicalii socotesc provincia
indispensabilă, ca o „placă turnantă" între zonele locuite de ei în
Macedonia şi statul albanez independent. Criza din Kosovo a evidentiat necesitatea unei reechilibrări a balanţei
între SUA şi Europa privind participarea la soluţionarea crizelor şi
conflictelor în spaţiul european, prin creşterea rolului continentului
nostru dotat cu o politică externa şi de securitate comună.
Kosovo, un strop de istorie
Provincia Kosovo face parte
din fâşia de teritoriu dintre portul Bar (la Marea Adriatică) şi zona Skopje
(Macedonia) aflată în dispută între Serbia, Muntenegru şi Albania încă din anii
1912 - 1913. Populaţia se ridică la aproximativ 2 milioane de locuitori (90%
albanezi, circa 7% sârbi). Cei în jur de 130 000 de sârbi rămaşi după 1999 sunt
concentraţi mai ales la nord de râul Ibar, însă cifrele sunt controversate. Un
studiu al Iniţiativei pentru Stabilitatea Europeană indică că mai mult de 70
000 locuiesc la sud, împrăştiaţi în comunităţi rurale, învecinate cu
localităţile albaneze. Islamul este religia dominantă, urmată de creştinismul
ortodox şi de catolicism. Provincia traversează o continuă criză
economico-socială, cu origini în perioada iugoslavă, şomajul înregistrând cifre
record (recent, peste 50% din totalul populaţiei active). De asemenea, s-a
manifestat o creştere demografică rapidă în rândul locuitorilor de origine
albaneză, circa jumătate având vârsta cuprinsă sub 20 de ani.
În contextul reaşezării
geopolitice a Balcanilor de Vest şi al prelungirii stărilor de tensiune în
„noua" Iugoslavie (constituită în 1992 din Serbia şi Muntenegru), s-a
redeschis şi „problema Kosovo". Provincia a pierdut, în 1989, statutul de
autonomie deţinut în cadrul Serbiei, ca urmare a ascensiunii lui Slobodan
Miloşevic. Majoritatea albaneză a optat pentru independenţă, sub preşedinţia
lui Ibrahim Rugova, liderul Alianţei Democratice (septembrie 1990).
II. 1.Kosovo şi conflictele care au dus la
destrămarea RSF Iugoslavia
Izbucnirea conflictelor
dintre Serbia, Croaţia şi Slovenia avea să acutizeze situaţia din provincie.
Gruparea Armata de Eliberare din Kosovo (UCK) a avansat un program de obţinere
a independenţei prin mijloace violente (1992). Confruntările dintre poliţia şi
forţele sârbe şi rebelii albanezi s-au generalizat la începutul lui 1998. UCK a
cucerit circa 30% din teritoriul provinciei, dar autorităţile de la Belgrad au
replicat printr-o campanie de „purificare etnică". Se estimează că au
murit 1 500 locuitori, în timp ce alţi aproximativ 400 000 şi-au părăsit
casele, în acel an.
Consiliul de Securitate al
ONU a adoptat rezoluţia nr. 1199 (septembrie 1998), care cerea retragerea
forţelor sârbe din regiune. Iugoslavia (Serbia şi Muntenegru) a acceptat o
misiune de monitorizare. Noi ciocniri şi masacre au obligat statele Grupului de
Contact (SUA, F. Rusă, Marea Britanie, Franţa, Germania şi Italia) să impună
începerea negocierilor la Rambouillet (6 februarie 1999). Tratativele s-au
întrerupt în februarie şi în martie 1999, prefigurându-se o ciocnire cu NATO.
Criza din Kosovo a marcat
reculul ONU în gestionarea confruntărilor din Balcani şi a chestiunilor de
securitate post-Război Rece, în general. Divergenţele dintre membrii permanenţi
ai Consiliului de Securitate au blocat mecanismul decizional al Naţiunilor
Unite, împiedicând organizaţia să acţioneze eficient pentru soluţionarea
crizei. Ulterior, UNMIK a administrat „de jure" Kosovo şi a încercat să
democratizeze societatea, prin politica „standardelor înaintea statutului",
elaborată gradual începând din 2002.
Naţiunile Unite şi OSCE au
supervizat alegerile municipale (octombrie 2000) şi pe cele legislative
(noiembrie 2001) care s-au soldat cu victoria Ligii Democratice şi desemnarea
lui Ibrahim Rugova în funcţia de preşedinte. Atribuţii limitate au fost
acordate autorităţilor provinciale. Revolta din martie 2004 evidenţiat unele
slăbiciuni ale administraţiei internaţionale, din multe puncte de vedere.
Consiliul de Securitate a condamnat acţiunile celor circa 50 000 de albanezi
implicaţi. Într-un gest de sfidare, Adunarea de la Priştina a amendat
unilateral Cadrul Constituţional (8 iulie), transferând majoritatea
competenţelor dinspre administraţia ONU spre structurile locale, o modificare
respinsă de Serbia şi de reprezentanţii comunităţii internaţionale.
II.2.România şi criza din Kosovo
România a făcut din
dezvoltarea relaţiilor de cooperare cu toţi vecinii săi şi din stabilitatea
Balcanilor axiome ale politicii externe, alături de integrarea euroatlantică.
Prin urmare, în cursul anilor 1998 - 1999, guvernul de la Bucureşti a susţinut
activ deciziile ONU şi NATO. Ulterior, România a pus la dispoziţie inclusiv
efective militare şi de poliţie pentru forţa de pace din Kosovo. O companie de
infanterie (detaşamentul ROFND) a sprijinit forţele italiene, din brigada
multinaţională Sud-Vest a KFOR. De
asemenea, jandarmii români au acţionat în Priştina, în noaptea critică de 17-18
martie, la Mitrovica sau Pec. Ei au fost, de altfel, decoraţi recent pentru
comportamentul din timpul revoltei. O companie a primit notificarea pentru a
acţiona în sprijinul KFOR, pe 19 martie, în termen de patru zile, dar
confruntările au încetat. Bucureştiul a susţinut, în Consiliul de Securitate,
necesitatea reinstaurării calmului în Kosovo.
Este important faptul că România participă nemijlocit la procesele de
stabilizare balcanică şi de cooperare regională, nu a speculat diversele crize
şi conflicte şi a întreţinut relaţiile bune, în general, cu părţile implicate.
Stabilitatea în Kosovo este o piesă
esenţială în sistemul de securitate din Balcani. Realizarea ei depinde de mai
mulţi factori, între care se remarcă: voinţa comunităţilor albaneze şi sârbe de
a ajunge la negocieri reale şi la elaborarea unui proiect viabil de convieţuire;
eforturile comunităţii internaţionale, în primul rând ale statelor vecine,
precum şi ale UE, SUA, NATO şi ONU de a se ajunge la o soluţie unanim
acceptată.
III. Participarea
structurilor Ministerului Administraţiei şi Internelor la acţiuni specifice în
sprijinul păcii în Balcani.
Participarea României la operaţii multinaţionale este dependentă de
opţiunea politică, având la bază interesele naţionale şi angajamentele asumate
pe plan internaţional de ţara noastră şi va ţine cont în principal de: existenţa
unei ameninţări la adresa păcii şi securităţii recunoscută internaţional de
către ONU, OSCE sau altă organizaţie de securitate; existenţa unui proces
legitim de reglementare politică prin care să se încerce rezolvarea
conflictului; existenţa unui mandat
elaborat de organismele internaţionale de securitate, ONU, OSCE, UE etc.; acceptul părţilor aflate în conflict şi
cererea naţiunii gazdă privind sprijinul organismelor de securitate;
participarea voluntară a
naţiunilor la constituirea forţei multinaţionale de pace.
Participarea României la operaţii în
sprijinul păcii reprezintă o contribuţie esenţială la acţiunea conjugată a
tuturor instituţiilor şi structurilor cu responsabilităţi în direcţia
identificării celor mai eficiente căi de aderare la structurile europene şi
euroatlantice.
Integrarea ţării noastre în structurile europene şi euroatlantice,
presupune modernizarea structurilor organizatorice ale armatei, asigurarea
condiţiilor optime pentru desfăşurarea pregătirii efectivelor, optimizarea
sistemului de trecere de la starea de pace la starea de război şi
perfecţionarea conducerii. Având în vedere opţiunile politico-militare
fundamentale ale statului român, Armatei României îi revine rolul de a asigura
o capacitate defensivă credibilă la pace a forţelor şi mijloacelor sale,
urmărind, în principal, prevenirea şi descurajarea
oricărei agresiuni, înfrângerea militară a forţelor agresoare,
participarea la apărarea colectivă şi la operaţiuni multinaţionale.
III. 1.Ridicarea nivelului
de performanţă al sistemului militar românesc
Politica Ministerului
Apărării Naţionale, în noul context strategic, se fundamentează pe importanţa
înzestrării categoriilor de forţe ale armatei în mod continuu şi eficient cu
armament, tehnică de luptă, echipamente, piese de schimb, materiale şi
servicii necesare, pentru a răspunde provocărilor cu care se confruntă în
îndeplinirea misiunilor specifice.
Anual, o mare parte din bugetul alocat apărării este cheltuit pentru
înzestrarea cu armament, tehnică de luptă, echipamente şi asigurarea materială.
Relaţia Ministerului
Apărării Naţionale cu industria de apărare este de natură comercială şi
trebuie să se bazeze pe principiul performanţei programului de achiziţie, cu
privire la dezvoltarea, producţia şi livrarea unui sistem de
armament/echipament sau serviciu, angajat prin contract, la nivelul cerinţelor
de performanţă, la locul şi în timpul stabilit şi la cel mai bun raport
cost/performanţă/calitate, asigurându-se, totodata, o utilizare eficientă a
resurselor alocate pentru apărare. Renunţarea la acest principiu fundamental
pentru politica industrială nu este nici în folosul furnizorului, nici al
armatei.
Pentru a-si îndeplini
misiunile în cele mai bune condiţii, categoriile de forţe ale armatei au nevoie
de sisteme de armamente, echipamente, materiale şi servicii performante, la
locul şi în timpul stabilit, astfel încât acestea să răspundă cerinţelor
tehnico-tactice şi de protecţie impuse de condiţiile specifice teatrului de
operaţii modern.
Echipamentele, materialele şi
serviciile furnizate categoriilor de forţe ale armatei şi celorlalte structuri
ale Ministerului Apărării Naţionale trebuie să asigure realizarea
capabilităţilor tehnice şi logistice impuse capacităţilor militare, în prezent,
prin cerinţele obiectivelor privind forţele şi obligaţiile asumate de România
în cadrul Angajamentului de la Praga privind capabilităţile (PCC), iar în
viitor pe baza evaluării riscurilor şi ameninţărilor predictibile.
Pentru asigurarea capabilitatilor necesare, Ministerul Apărării
Naţionale are în vedere următoarele direcţii de acţiune:
- modernizarea, în conceptie proprie sau în colaborare cu parteneri
externi, a unor categorii de armament şi tehnica de luptă a căror rezervă de
dezvoltare oferă garanţii privind atingerea unor performanţe tehnico-tactice
superioare, în condiţii de eficienţă a costurilor, prin utilizarea unor
tehnologii de vârf;
- realizarea în ţară, în conceptie proprie sau în colaborare cu
parteneri externi, a unor echipamente militare sau sisteme de armament cu
performanţe similare celor introduse recent în dotarea armatelor ţărilor membre
NATO;
- achiziţionarea din import numai a echipamentelor sau sistemelor de
armament din categoria celor care nu pot fi procurate din industria autohtonă,
pentru care aceasta nu
dispune de capabilitatea tehnică şi tehnologică de a le realiza la
nivelul performanţelor cerute prin standardele NATO. În această situaţie, în
contractele de achiziţii vor fi cuprinse, în mod expres, obligaţii de offset
pentru partenerii externi, conform legislaţiei în vigoare;
- achizitionarea de produse şi servicii comerciale „din raft”;
- utilizarea parteneriatelor public privat si a altor iniţiative de
finanţare.
Pentru echipamentele
şi sistemele de armamente, de mare complexitate, a căror realizare reclamă o
bază tehnologică ridicată, iar industria de apărare autohtonă nu dispune de
aceasta, Ministerul Apărării Naţionale este interesat şi întreprinde toate
demersurile necesare pentru realizarea lor în ţară, în cooperare cu firme
externe din domeniu, în care agentul economic naţional specializat este
integratorul de sistem, analizându-se, totodată, ca, la realizarea programului,
să fie cooptaţi cât mai mulţi subfurnizori autohtoni.
În vederea bunei organizări
şi desfăşurării a activităţilor specifice, conform angajamentelor
internaţionale în domeniul securităţii şi apărării la care România este parte
şi a participării în continuare la operaţii în sprijinul păcii, se impune a se
acţiona cu precădere, pentru:
intensificarea procesului de pregătire a forţelor care vor acţiona în
cadrul contingentelor naţionale sau în
contingente în cadrul formaţiunilor multinaţionale şi iniţiativelor regionale;
continuarea procesului de interoperativitate şi standardizare cu
structuri similare din alte state care participă cu forţe în sprijinul păcii; participarea ofiţerilor de stat major la
activităţi de pregătire în străinătate în instituţii specializate în
managementul operaţiilor militare în sprijinul păcii; pregătirea, organizarea şi
desfăşurarea unor exerciţii tactice în domeniul operaţiilor în sprijinul păcii,
pe baza unor scenarii inspirate din realitatea unor zone de
operaţii reale; crearea, la nivelul unităţilor care pregătesc structuri în vederea participării la misiuni
de menţinere a păcii a unor centre de documentare – informare cu o tematică
vastă din domeniul operaţiilor în
sprijinul păcii; modernizarea bazei materiale a structurilor destinate pentru
operaţii în sprijinul păcii; constituirea la nivelul categoriilor de forţe ale
armatei a unor corpuri de instructori
specializaţi în managementul procesului de pregătire al efectivelor din
structurile de menţinere a păcii pe domeniile de competenţe; organizarea şi
desfăşurarea unor activităţi de pregătire în domeniul operaţiilor de asistenţă
umanitară, căutare-salvare şi de înlăturare a dezastrelor; intensificarea
pregătirii structurilor militare specializate în lupta împotriva terorismului,
prin exerciţii şi aplicaţii tactice, cu tematică specifică; desfăşurarea unor
activităţi de pregătire în comun între
structurile Ministerului Apărării Naţionale şi Ministerului Administraţiei şi
Internelor, destinate să participe la operaţii în sprijinul păcii; constituirea
unor centre zonale de pregătire în domeniul operaţiilor în sprijinul păcii;
identificarea şi alocarea din timp a resurselor financiare necesare pregătirii
în bune condiţii a forţelor şi mijloacelor, în vederea introducerii în teatrul
de operaţii.
Participarea României la operatiuni de
gestionare a crizelor sub mandatul organizaţiilor internationale (ONU, NATO,
UE, OSCE) se înscrie în ansamblul actiunilor de politică externa ale statului
român, care vizează o larga deschidere şi transparenţă, integrarea în
structurile de securitate europene şi euro-atlantice, participarea responsabilă
la eforturile comunităţii internaţionale pentru edificarea unei noi ordini de
pace, stabilitate şi securitate. Prin consecventa politicii sale, de afirmare
ca factor de stabilitate zonala si de participanta activa la solutionarea pasnica
a crizelor prin eliminarea sau atenuarea starilor conflictuale aparute în
diverse zone ale lumii, România aspiră permanent la un cadru propice din punct
de vedere economic si militar în scopul satisfacerii obiectivelor sale de
securitate. Participarea României la operatiile în sprijinul pacii si
promptitudinea cu care reactioneaza în situatiile în care pacea şi securitatea
mondială sau regională sunt ameninţate, de la luări de poziţie oficiale până la
contribuţia cu forţe, scot în evidenţă faptul că ţara noastră poate fi
considerată nu numai beneficiară de securitate, ci şi generatoare a acesteia.
În plan regional, România demonstrează că se poate conta pe potenţialul său
(militar, politic şi de altă natură), că poate fi socotită un pol de
stabilitate în regiunea Balcanilor şi, nu în ultimul rând, o consecventă
apărătoare a păcii şi securităţii
mondiale.
BIBLIOGRAFIE
*Ion Pâlşoiu, Antonescu Olimpiodor, Paul Dănuţ Duţă, Generaţiile intervenţiilor instituţiilor
internaţionale de securitate, Editura Techno Media, Sibiu, 2009
*Antonescu Olimpiodor , Jandarmii
în operaţiuni de menţinere a păcii, Editura Universităţii din Bucureşti,
2007
*Dr. Constantin Moştoflei (coordonator), Surse
de instabilitate la nivel global si regional. Implicaţii pentru România – a
IV-a Sesiune anuală de comunicări ştiinţifice, Bucureşti, 25 noiembrie,
2004, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2004.
*Strategia de Securitate Naţională a
României – Stabilitate democratică, dezvoltare economică durabilă integrare
euro-atlantică, Bucureşti, 1999.
*Carta alba a securităţii
şi apărării naţionale, Bucuresti, 2004.
*Dr. Paul Vasile, Conflictele
secolului XXI, Editura Militara, Bucuresti, 1999.
*Col.Sava Dumitru, psihosociolog Sava Lavinius, Analiza fenomenului politico-militar, Editura Militara, Bucuresti,
1998.
*http://www.ccj.ro/display/integrarea-romaniei-si-politica-externa-si-de-securitate-comuna-a-uniunii-europene
Georgeta Istrate
