Desființarea
unor instituții ce protejau patrimoniul
Fără aprobările organismelor ce protejau monumentele, fără împlinirea
prevederilor legii , din ordin de sus , Biserica Enei (cuprinsă în lista
monumentelor istorice, întocmită prin îngrijirea istoricului Nicolae Iorga ) a
fost demolată în 15-20 aprilie 1977. Refuzul Comisiei Monumentelor Istorice de
a-și da acordul pentru demolare și protestele unor oameni de cultură au atras desființarea acestei comisii, de astă dată printr-un
decret în toată regula, semnat de președintele
Ceaușescu, pe data de 1 decembrie 1977.
Comisiunea Monumentelor
Istorice luase ființă prin Decretul regal nr.3658 din 17 noiembrie 1892 care promulga Legea pentru conservarea și restaurarea monumentelor publice, votată de Senat la 27 martie și de Cameră la 27 mai a aceluiași an. Era rodul unei strădanii de decenii ale intelectualității românești de
a pune sub ocrotire patrimoniul
național. Acest for, care a format
specialiști și a fost slujit de
multe personalități ale culturii în
activitatea susținută timp de 85 de ani
(1892-1977), a reușit pe de o parte să
realizeze un inventar general al monumentelor țării, iar pe de altă parte s-au
făcut numeroase restaurări și acțiuni de salvare (a monumentelor propriu-zise,
a cadrului lor arhitectural sau natural, etc.). Decretul de desființare din 1977 a întrerupt brusc șantierele ce erau în curs (abandonate fără nicio măsură
de protecție) și a deschis drum liber dezastrului demolărilor ce au urmat timp de 12 ani, până în 1989 (Lidia Anania, Bisericile osândite de Ceaușescu, 1995,
p. 20-21).
Amintirea Bisericii Enei
Biserica Enei,
cu un altar vechi de 366 de ani
(1611-1977), monument istoric de la începutul
sec XVII, ce marca prin arhitectura sa
începutul unei epoci de construcție, definită mai târziu ca stil
brâncovenesc, ar fi putut îmbogăți și astăzi
zona centrală a orașului, păstrând vie o tradiție arhitectonică și spirituală.
În locul ei s-a reconstruit
blocul Dunărea, cu o cârciumă și mai mare, la parter. S-a păstrat doar obiceiul
locului, de traversare pe scurt între bulevard și strada Academiei, dar nu
printr-o grădină și pe lângă un monument al istoriei, arhitecturii și artei, ci
printr-un fel de culoar îngust și
accidentat, mai neprimitor prin
activitățile gospodărești ale
restaurantului și gunoaielor blocurilor.
Referitor la inventarul mobil de preț al bisericii, părintele paroh Stan Dimancea spune că mobilierul din
biserică, catapeteasma, icoane împărătești, strane, sumedenie de cărți , dintre
care unele grecești, s-au transportat în
mare grabă la mănăstirea Antim, iar
ulterior la mănăstirea Căldărușani. O oarecare supraveghere s-a făcut din partea unor lucrători de la Institutul de Artă. Condițiile în care s-a petrecut totul au
dus și la unele pierderi. La Institutul de Artă trebuie să se afle: piatra cu numele ctitorilor, pisania de deasupra
ușii, poate ușa de la intrare , jețul arhieresc, piesă de mare valoare artistică, care a fost expus de mai multe ori
peste hotare, ca exemplu de artă feudală
românească. (Anania, Bisericile osândite de Ceaușescu, 1995, p. 20-21).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu