Emoția acestor zile fierbinți
de sfârșit de ianuarie și început de februarie, nu m-a ocolit nici pe mine. Cred
că trebuie să fii de piatră, dacă vrei să rămâi indiferent la ceea ce se întâmplă
în propria țară. Mai mult decât s-a văzut la televizor sau pe facebook, a fost
strada. Atâția oameni, majoritatea tineri, mi-au înflăcărat inima, au scos din
mine ideea de patriotism, de dreptate, de adevăr, de frumos. Plângeam. De
tristețe, de fericire, de pustietate, de emoție. Nici eu nu mai știu de ce-mi
curgeau lacrimile! Oamenii aceia emanau
o forță de neimaginat, îmi simțeam inima tremurând de măreția clipelor. Nimănui nu-i trecea prin
cap să fie violent. Nu era timp de asta. Erau atât de mulți încât, dacă se mișcau în același timp,
aveai senzația că se cutremură pământul. Toți pașnici, frumoși,creativi și mai
ales dornici să restabilească dreptatea.
Era frig, al naibii de frig. De la
copilul de câteva luni ținut în brațe de un părinte sau purtat în cărucior,
până la vârstnicul de 90 de ani, nimeni nu se plângea de frig sau foame.
Ieșiseră acolo cu o idee măreață. Și ce poate fi mai important decât să aperi
un principiu care ar trebui să fie primordial în caracterul unui popor:
cinstea. În acele momente, m-am simțit mândră de românii mei, m-am simțit încă
o dată mândră că sunt româncă. Dacă mi-a trecut prin cap vreodată că nu are
cine să ducă mai departe neamul acesta, m-am înșelat. Copiii aceștia erau ca
niște îngeri care se opuneau răului.
Steagurile mai mici sau mai mari, fluturau pe tabloul de întuneric și lumină.
Niciodată nu mi s-au părut aceste trei culori: roșu, galben și albastru, atât
de frumoase, atât de strălucitoare, atât de diafane. Și când imnul României a
început să răsune, se crease o atmosferă aproape mistică. Parcă se coborâse cerul
și ne cuprinsese într-o îmbrățișare divină. Lanternele telefoanelor păreau mici
stele coborâte din înalt, și nimeni nu se gândea să plece acasă. Cred că, dacă
aș fi fost în locul celor care au provocat această rană României, mi-ar fi fost
rușine, aș fi ieșit din acea clădire și aș fi cerut iertare acestui popor, în
genunchi. Apoi aș fi demisionat și aș fi dispărut pentru totdeauna din prim
plan. Probabil m-aș fi închis într-o mănăstire, cerând iertare lui Dumnezeu
până la sfârșitul zilelor mele.
Trebuia
ca acești oameni să ne provoace cu ordonanța mult discutată, ca să arătăm cine suntem de fapt. Era
momentul să le spunem celor care ocupă funcții în conducerea statului, că nu ne
mai pot călca în picioare, că avem propria noastră mândrie și că nu pot face
din noi cârpe de șters pe jos. Ne-am născut în România, este dreptul nostru să
ne bucurăm de această țară. Și ea de noi!
Georgeta Istrate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu