Pictorul Gheorghe Pogan – “Falsă retrospectivă ” (III)

Emoție, curiozitate, încântare

    Parterul Căminului Artei devenise neîncăpător. Invitații la vernisaj se opreau pe rând în fața lucrărilor, iar pe chipurile lor am văzut încântare și mirare. Inseparabile. Oamenii discutau între ei pe marginea lucrărilor artistului Gheorghe Pogan. Contextul expoziției strânsese aici o parte semnificativă a cunoscătorilor şi iubitorilor  de artă din București.  Nu mi-au rămas indiferente câteva persoane -  jurnaliști la  Evenimentul Zilei. Cândva fuseserăm colegi. Poate de aceea eram așa emoționată. Printre ei se afla și Grigore Cartianu, pe care sigur îl cunoașteți din desele apariții la televizor.

   Artistul şi opera sa erau una!

Dar curiozitatea mea a fost artistul însuși. Un tip înalt, zvelt,  surâzător, mereu gata să facă o glumă. Și-mi părea că nu are vârstă. Îl priveam de la distanță, încercând să descifrez în delicatețea mișcărilor, misterul lucrărilor sale. Copilul seamănă cu părinții săi ; creația unui artist seamănă cu plăsmuitorul ei. Și da, în seara aceea de început de iulie, Gheorghe Pogan semăna cu fiecare dintre lucrările sale și cu toate la un loc . Aceeași lumină abia perceptibilă, aceeași aură de mister  izvorâtă din magia culorilor ascunse după alte culori, aceeași tentativă de ieșire spre mai multe dimensiuni. Artistul și opera sa erau una!

“Umbră captivă “– atât de simplu! 

       Nu știu de ce, din zecile de lucrări expuse, “Umbră captivă” mi-a atras atenția într-un mod special. Ceva din mine a rezonat  sau poate că destinul mi-a șoptit că trebuia să scriu despre ea. L-am întrebat pe artistul Gheorghe Pogan care a fost impulsul de a aduce pe lume această lucrare, în egală măsură obișnuită și misterioasă. Îmi făcusem în minte o grămadă de gânduri și idei, dar niciuna nu s-a potrivit sută la sută cu explicația pe care am primit-o chiar de la făcătorul ei. “De spus ce m-a inspirat e mai complicat, pentru că n-am o istorie anume. Eu, de obicei, îmi construiesc imaginile răsfoind  diverse reviste, observând  tot ce se întâmplă în jur, de fapt îmi iau ideile din viața cotidiană. Din combinația acestor impresii, la un moment dat, încep să-mi scriu câte ceva și să-mi fac niște schițișoare. De aici pornesc! Și aici funcționează altceva. Nu e un lucru special, este aplecarea mea spre o anumită profunzime a culorii, a spațiului. Practic, am separat umbra printr-un câmp de lumină. Acum, ea este ca o proiecție, nu are aceeași adâncime și nici nu este de aceeași dimensiune cu a pătratului. Și atunci e captivă. De fapt, ea e captivă în memorie”.

Georgeta Istrate