Trenul care trebuia să aducă ploaia...
Cu toate că buletinele meteorologice anunţaseră ploaie, cât timp regele
a fost în Bucureşti, nicio picătură nu a udat asfaltul. Trenul care trebuia să
aducă ploaia, avea o întârziere precisă, astfel încât oricine voia să vină la
catafalc, să nu fie împiedicat în niciun fel. Deşi, personal, cred că, dacă ar fi fost vremea cea mai rea ,
nu ar fi contat câtuşi de puţin, la cât de hotărâţi au fost românii în acele zile...
Un sentiment ca o pedeapsă...
În ziua în care convoiul care-l conducea pe
Regele Mihai al României pe ultimul drum a părăsit Palatul Regal, pentru a se
îndrepta spre Catedrala Patriarhală, circulaţia în zona centrală fusese oprită.
După ce am plecat de la palat, am luat-o pe jos, spre Universitate, apoi spre Piaţa Unirii. Românii erau peste tot, înşiraţi de-a lungul străzilor
centrale. Ei aşteptau convoiul, care avea
să se îndrepte, de data aceasta, spre gara de unde Regele avea să fie condus cu
trenul spre necropola regală de la Curtea de Argeş. Era o tristeţe generală, o tristeţe în care
voiam cu toţii să stăm. Ca şi cum, în acea blestemată tristeţe, stătea ascunsă o plăcere pe care nu am fi dat-o pentru nimic în lume! Era unică, era atât de preţioasă, că valora cât o mântuire. Un sentiment
cenuşiu, ca o pedeapsă, pentru faptul că nu am fost mai curajoşi atâta vreme cât Regele a fost
printre noi. O mustrare lăuntrică ce nu ne dădea pace, care ne întreba de ce nu i-am dat locul ce i se cuvenea de drept. Ar fi fost şi el fericit, am fi fost şi noi fericiţi. O mare iubire care s-ar fi împlinit dacă...Cine mai ştie
câte procese de conştiinţă ne făceam în acele momente?...
Regele din soare...
Ce m-a impresionat foarte mult a fost faptul
că, dintre nori, soarele se chinuia să-şi facă loc să iasă. Ca şi cum ar fi
vrut să ne salute, să ne mângâie şi să
ne vindece sufletele suferinde. Era un soare special, de un auriu palid, ireal.
Strălucira îi era oarecum umbrită, dar caldă, cu toate că ne
aflam în miez de decembrie. Am avut senzaţia
atunci că, din soare, însuşi regele ne iartă pentru orice ne-am fi simţit noi
vinovaţi...
Georgeta Istrate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu