Aristotel, tipuri de prietenie (II)

Adevărata prietenie înseamnă comuniune

 Aristotel spune că, pentru prietenie, fundamental este să se urmărească binele şi plăcutul. Dar adevărata prietenie  tinde spre perfecţiune.  Doar atunci când vom învăţa să renunţăm la noi înşine, când vom lăsa ceea ce este izvorât din virtute să ne însufleţească, atunci vom cunoaste prietenia în toată frumuseţea ei. Este un lucru greu, uneori cere sacrificii, dar acest fel de prietenie merită toate eforturile. Ea se bazează pe  o nobleţe interioară firească, nu exersată. Căci să fii nobil înseamnă să renunţi la interesele egoiste , să faci lucrurile aşa încât să-i fie bine celuilalt: “Prietenia între oamenii virtuoşi  este benefică şi sporeşte  pe măsură ce relaţiile dintre ei se strâng. Fiind virtuoşi,aceștia se corectează reciproc şi  se înalţă moral pe trepte superioare , modelându-se unul pe celălalt.

 Ca să definească prietenia perfectă, Aristotel vorbeşte despre afinităţi şi virtute. Dacă oamenii de acelaşi fel , care au în comun anumite vicii, pot dezvolta o prietenie născută din interes şi aceleaşi idealuri, pentru prietenia perfectă, în sensul cel mai bun , oamenii trebuie să fie virtuoşi, să aibă caractere frumoase bazate pe nobleţe sufletească. O astfel de prietenie este veritabilă  şi va dura în timp, deoarece ea se întemeiază pe bine şi pe plăcere, căci “ ceea ce este bun în sens absolut, este şi plăcut în sens absolut”. Astfel, prin pasiuni comune, timp petrecut împreună, schimburile de idei,  prietenia  poate atinge treapta cea mai înaltă. Astfel de prietenii sunt de preferat, însă , din păcate, sunt rare. Prietenia lor se află mai presus de calomnii. Ei au încredere unul în celălalt, nu se nedreptăţesc niciodaă.

“ Perfectă este însă prietenia  dintre oamenii cu  nobleţe spirituală, adică cei ale căror afinităţi izvorăsc din virtute. În acelaşi fel îşi doresc ei  binele unul altuia: ca oameni de virtute; şi oameni de virtute  ei sunt în însăşi esenţa lor. Iar a dori binele prietenului  pentru prietenul însuşi înseamnă a fi prieten în sensul cel mai înalt (pentru că o astfel de prietenie se datorează structurii interioare a celor ce o resimt şi nu unei stări accidentale). Prietenia lor durează atâta timp cât dau dovadă de virtute, iar virtutea este durabilă. Fiecare dintre ei este bun atât în mod absolut, cât şi în raport cu prietenul său, căci oamenii cu nobleţe spirituală sunt nobili în sens absolut şi în acelaşi timp utili unii altora. În acelaşi fel sunt ei şi plăcuţi: plăcuţi în sens absolut şi plăcuţi unii altora , pentru că fiecare găseşte plăcere  în actele ce-i sunt proprii  şi în cele de acelaşi fel , iar actele oamenilor de virtute  sunt identice sau asemănătoare”.
Aristotel subliniază pe parcursul întregii lucrări că prietenia cea mi bună se leagă între oamenii virtuoşi. Prietenia perfectă nu poate fi împărtăşită cu mai multe persoane. Ea este asemeni iubirii – nu poţi fi îndrăgostit de mai multe persoane în acelaşi timp: 
“ N-ar trebui să spunem că, aşa cum îndrăgostiţilor nimic nu le este mai drag decât vederea persoanei  iubite (senzaţie pe care o preferă oricărei alteia , pentru că ea trezeşte şi întreţine iubirea) , la fel şi pentru  prieteni, nimic nu poate fi mai de dorit decât viaţa în intimitate.  Căci prietenia înseamnă comuniune”.

Georgeta Istrate