Am trecut în această seară pe la Palatul
Regal. La poartă erau foarte mulţi jandarmi, iar poliţiştii înconjuraseră zona. Bucureştenii aprindeau candele şi depuneau flori lângă fotografia Reginei Ana. Chipul
ei, luminat de un zâmbet cald, mi-a tremurat inima. Am spus
însoţitorului meu:
- Ciudat,
cât a fost în viaţă, nu am simţit pentru ea ceva special, ştiam că există şi
atât. Acum însă, nu ştiu de ce, îmi simt inima învăluită într-o tristeţe care
mă alunecă spre un hău interior pe care nu-l pot controla... Ce frumoasă era!
Sunt convinsă că era şi bună, căci acest zâmbet parcă te îmbrăţişează. Are chip
de mamă, de mamă a tuturor, nu doar a copiilor ei. Păcat că Destinul nu i-a dat
voie să ne iubească, a ţinut-o departe de noi, să vadă probabil cât vom
supravieţui ca nişte orfani, neluaţi în braţe, nealintaţi, neocrotiţi, lipsiţi
de zâmbetul ei atât de cald şi de dulce. Poate, într-o altă viaţă, vom avea această
şansă... Mergi cu bine spre lumină, Regină Ana!
Georgeta,
10 august 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu