Fac ce fac și tot
la tine mă gândesc!
Te
simt înconjurându-mă cu dragoste.Oare vei reveni în viața mea? Spuneai, râzând,
că ești fiul preferat al Universului și că, atâta vreme cât te voi iubi, tu nu
vei pleca printre stele. Și eu te credeam pe cuvânt, nici nu mă gândeam să pun
la îndoială afirmația asta. De vreme ce ne întâlniserăm așa târziu, nu credeam
că Universul sau Dumnezeu ar fi atât atât de cruzi încât să-și dorească să ne
despartă. Așa cum tu credeai că ești fiul preferat al lui Dumnezeu , tot așa
credeam și eu că sunt fiica preferată a Lui și că, alături de tine, venise vremea
să cunosc fericirea . O așa mare iubire cerea obligatoriu și o atenție deosebită din partea Creatorului.
Dar el a ales să nu se implice sau s-a
implicat atât de mult încât a găsit de cuviință să te ia lângă El.
Sau poate
că zeii
au
fost geloși pe așa o mare iubire. Poate că nici ei, cu puterea lor cea mare nu
au simțit niciodată ceea ce am simțit noi, niște biete ființe muritoare. Căci toate momentele petrecute
alături de tine au fost speciale, nepământene, au fost momente magice pe care
nu le-am mai trăit alături de nimeni și
sunt conștientă că nici nu le voi mai
regăsi, doar dacă nu cumva vei reveni chiar tu din lumea întunecată a morții și vei reface fericirea pierdută. Nu știu dacă doar tu poți face
asta, dar știu că atunci când suntem împreună, are loc o reacție chimică
extraordinară, care are darul de a ne purta pe aripile unei bucurii fără margini. E ca și cum am
ieși din acest timp și spațiu și am avea acces la o altă dimensiune. Sau poate
că unirea noastră reprezintă cheia unui astfel de rai.
Cu toate acestea,
în acest moment, cred că omul, oricât
succes ar avea, oricât de împlinit s-ar crede, nu este fericit pe pământ. Mediul, nevoile, grijile, lupta -
toate îl macină. Chiar și un făuritor de artă obosește. Lumea te secătuiește de
energie cu cruzime, apoi te aruncă în mrejele disperării sau chiar ale morții.
Tot ce ne rămâne și ne aparține de fapt, este clipa prezentă, efemeră, cu
bucuriile și tristețile ei. Restul e nimic, e deșertăciune. Doamne, ce
tristețe!
Ca să te bucuri cu adevărat, ar trebui să te
lași uimit, să lași ca tot ce te înconjoară să treacă prin tine, să lași
sufletul să fie impresionat de frumusețea naturii, de caracterele frumoase, de
șoaptele copacilor sau vorbele clopotelor care bat, căci toate vorbesc, dar nu
toți știu să asculte. Viața are infinite definiții. Și dacă o compari cu o
picătură de ploaie ce cade pe un pământ crăpat de secetă, până să te
dezmeticești, dispare. Privind în trecut, viața pare un vis, te întrebi dacă tu
ai fost ființa aceea care a dus atâtea pe umerii ei, care a suportat suferința
cu resemnare. Dacă te uiți în viitor, viața pare un mister. Este atât de
încețoșat totul încât nu merită să pierzi clipa prezentă ca să o poți desluși.
Prin urmare, Viața înseamnă această clipă!
Georgeta Istrate
Adevărat! Viața e clipa prezentă...Mulțumesc că mi-ai reamintit, Getuța!
RăspundețiȘtergere👍Doamne Ajută. Vai cît de frumos vă mulţumim și aşteptăm şi alte articole asemenea †††
RăspundețiȘtergere