Iubitule, tu m-ai făcut să găsesc suflare în pustie. Pe măsură ce te descopăr, sunt fascinată. Până să vii în viaţa mea, singurătatea mi-a fost cel mai dorit adăpost. Căci, deşi eram însoţită, eram atât de singură încât, uneori, simţeam că umblu ca o nebună în deşert în căutarea unei picături de apă. Când nu se mai vedea decât sfârşitul, ai apărut tu şi mi-ai înflorit deşertul. Aveai apa la tine, aveai pământul şi soarele. Te iubesc, sufletul meu!
Când ne-am apropiat, când tu ai început
să-mi spui cuvinte frumoase, am fost uimită. Atât de uscat îmi era sufletul
încât o privire caldă sau un cuvânt frumos mi se păreau nefireşti, având în
vedere că în loc de cuvinte de dragoste primisem toată viaţa înjurături şi
blesteme. Şi iată că tu mi-ai arătat că între ură şi dragoste este o linie
foarte subţire. M-ai luat de mână şi m-ai trecut graniţa. Apoi mi-ai arătat ce
este dragostea. Îţi mulţumesc, dragul meu!
Îmi e dor de
soarele meu, să-i simt căldura, mirosul, să-i văd lumina din privire, iar aerul
să fie parfumat de flori de tei şi prin copaci să cânte mierla. Nu ştii pe unde s-a pierdut soarele meu cu
inima plină de dragoste? Te iubesc, frumosule!
Iubitule, se uită
o doamnă teribil de insistent la mine. Cred că ştiu de ce. Am pe buze amprenta
sărutului tău care mă face specială. Zâmbeşti?
Spuneam că eşti
atât de frumos încât cerul albastru se intimidează, amuţeşte, se linişteşte de
uimire când te vede. Te ador, frumosule!
Georgeta Istrate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu