De-a lungul intervalului de regim comunist (1947-1989) au existat trei
etape, fiecare având modalitățile sale de a aborda discursul arhitectural.
Acestea sunt: perioada de început, care ține de la preluarea puterii și până spre a doua jumătate a deceniului
'60; perioada de mijloc (1960 - 1970)
și perioada anilor '80.
În lucrarea mea mă voi referi mai cu
seamă la ultima perioadă, cea mai dureroasă pentru istoria monumentelor de pe
teritoriul României.
O dată ce se hotărâseră să-şi realizeze idealurile și pentru că nu
puteau lichida complet religia, au
încercat să-şi supună biserica, pentru a putea astfel controla viaţa religioasă
a ţării. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât în România biserica, mai cu seamă
cea ortodoxă, avea o influenţă foarte mare asupra populaţiei. Fiind ateişti din
convingere şi profesiune, comuniştii români nu au admis totuşi nicio
concesie în favoarea bisericii şi a
religiei. (Țurcanu, p. 427).
Îngrădirea influenţei bisericii făcea parte
din planul de construire a socialismului în România, de aceea relaţia
partidului cu ea trebuia lămurită în
cadrul realizării întregului program de
reconstrucţie a ţării în spirit comunist. Primul lucru pe care l-a făcut noua
stăpânire a fost să-şi supună conducerea Bisericii Ortodoxe Române: la 24 mai
1948, Patriarhul Nicodim, considerat ca anticomunist, a fost înlocuit prin
„alegeri”, de Iustinian Marina, un apropiat al lui Gheorghe Gheorghiu Dej.
Legea cultelor, adoptată la 4 august 1948, instituia controlul absolut al
statului asupra religiei, misiune care îi revenea ministerului cultelor,
dincolo de aceea ce aveau de făcut în această privinţă organele speciale de supraveghere
şi represiune ale statului. Legea se referea clar la religii „recunoscute” din
partea statului, ceea ce presupunea posibilitatea interzicerii, dintr-un motiv
sau altul, a acelora care nu se potriveau cu politica sau cu interesele de
moment ale conducerii comuniste. (
Țurcanu, p. 428).
Se poate spune că, între anii
1945 şi 1989, din punct de vedere religios, regimul comunist din România a fost
unul ateu. Argumentul care sprijină această afirmaţie se găseşte în chiar
ideologia adoptată de acesta şi anume ideologia
materialist ştiinţifică. În mod surprinzător, religia, în special cea
creştină, a continuat să se manifeste în cadrul legal conferit de constituţie
şi legile aferente. Însă relaţia dintre stat şi biserică a fost plină de
ambiguităţi, nu numai pentru că legislaţia era de așa natură, ci şi pentru
faptul că partidul se amesteca în toate componentele vieţii sociale. Poate că
biserica a fost tolerată şi datorită contextului internaţional în jurul căruia
gravitau interesele ţării. Unele din bisericile din România - adevărate minuni
arhitectonice, care datau din diverse perioade ale istoriei, nu au fost
demolate imediat, ci mai întâi s-a pus problema existenţei anumitor culte.
Aşadar, perioada de după cel de-Al
Doilea Război Mondial ( 1945-1948) a
fost una de libertate religioasă, dar la sfârşitul anului 1948, a avut loc un
proces de înglobare a Bisericii Greco-Catolice în Biserica Ortodoxă, impus de
stat, care a avut drept consecință
aruncarea în închisori a numeroşi clerici care au continuat să-şi manifeste
crezul şi subordonarea faţă de Vatican. Nici preoţii ortodocşi nu au scăpat de
închisoare, fiind acuzaţi de legionarism sau simpatii legionare. Această încordare nu a fost
continuă, ci a fost presărată cu perioade de relaxare a acţiunii politice şi
instituţionale.
În perioadele “relaxate” s-au
construit noi lăcaşuri de cult, precum şi de restrângere a libertăţilor
conferite de legea de funcţionare a cultelor, în perioadele de “restrişte”.
Acest joc politico-religios s-a desfăşurat
în funcţie de interesele conjuncturale ale regimului şi de influenţele
externe. În mod paradoxal, în aceste condiţii, cetăţenii României nu şi-au
pierdut credinţa, ci ea a fost amplificată.
Bibliografie
- Ţurcanu, Ion, Istoria
Contemporană Ilustrată a Românilor, Muzeul Brăilei, Editura Istros, 2010.
Georgeta Istrate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu