Umbrele din curtea mănăstirii
Dupa cină, am mers la slujba de seară. Într-o cuminţenie sfântă, credincioşii învăţau să-şi înalţe privirile spre cer,
contemplau icoanele, rămânând minute în şir în genunchi, în rugăciune.Pentru
că, nu-i aşa, atunci când sufletul se roagă, trupul îngenunchează.”Doamne
strigat-am către Tine auzi-mă; ia aminte la glasul rugăciunii mele, când strig
către Tine.Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea ta , ridicarea mâinilor
mele, jertfă de seară…”
Dupa terminarea slujbei, ne-am retras
în cameră, dar am fost anunţaţi că la miezul nopţii se fac rugăciuni de dezlegare.
Era pentru prima oară când participam la
miezonoptică. Pentru moment, s-a stins lumina .Mai era doar o oră până la
acea slujbă.Nu am reuşit să adorm şi îmi aţintisem privirea spre
tavan.Lumina slabă a becului de
afară,bătută de un vânt uşor care foşnea copacii, pătrundea prin perdeaua din geamul uşii creând umbre
mişcătoare în interior. Încet, încet,pe măsură ce timpul trecea, distingeam siluetele doamnelor în noapte care se ridicau , se îmbrăcau şi ieşeau în
linişte.Am ieşit după ele. Din toată curtea, de prin locurile de cazare,
vedeai umbre descoperite de razele lunii.Toate aveau un drum comun:
biserica. În interior luminau doar un candelabru aflat în apropierea
catapetesmei şi câteva beculeţe deasupra icoanelor împărăteşti care le dădeau o
strălucire aparte. Şi în acest semiîntuneric, vocile preoţilor se revărsau ca o
ploaie de binecuvântare asupra credincioşilor care , răniţi de viaţă, stăteau ghemuiţi
prin colţuri pentru că singurul care trebuia să-i vadă era Dumnezeu. În faţa mea, un tânăr
care nu avea mai mult de 24 de ani , creea imaginea suferinţei şi a chinului
eliberării printr-un oftat greu.Nu vedea
pe nimeni, îşi ascundea faţa spre perete. Imaginea lui mi-a amintit de
cuvintele vameşului care, într-un moment de conştientizare a propriilor păcate
a rostit: ”Doamne, ai milă de mine, păcătosul!”
În ciuda faptului că trecuse mult de
miezul nopţii biserica era plină .Când preotul rostea rugăciunile de dezlegare,
şiroaie de lacrimi străluceau ca nişte fire de argint în lumina palidă a încăperii
pe obrajii credincioşilor ca o mărturie a părerii de rău faţă de păcatele săvârşite …
Râuri de credincioşi
Dimineaţa îşi dăruise şi de data asta
lumina peste pământ. Ca o jertfă a toamnei, frunzele galbene cădeau una câte
una în faţa altarului de vară.Pereţii bisericii celei noi dezvăluiau învăţături
în imagini.Priveam scara ce duce spre cer
parcursă de cei mântuiţi. În
laturile ei mulţime de fii rătăciţi care nu au mai găsit drumul spre casă.Câtă
tristeţe şi disperare se citea pe feţele lor! Din gânduri m-a trezit un călugăr
care ieşise să bată toaca.Ce
peisaj! Era o duminică mohorâtă de septembrie. Lumea se
adunase la Sfânta Liturghie. Nu mai era loc în biserică , însă oamenii ascultau slujba de afară. Pe poarta mănăstirii intrau râuri
de credincioşi de toate vârstele. Începuse o ploaie măruntă dar nimeni nu
schiţa vreun gest de nemulţumire. Semn că speranţa creşte în om odată cu
credinţa. Şi ce alt motiv pentru a trăi puteam să găsesc în acele momente sublime?
Georgeta Istrate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu