Elemente ale civilizaţiei
cucuteniene au început să iasă la lumină în urmă cu aproximativ un secol.
Evenimentul se întâmpla în anul 1884, pe un deal numit „Cetăţuia” , aflat pe
teritoriul localităţii Cucuteni din Iaşi, când plugul ţăranului a început să
scoată la iveală fragmente sau vase întregi de lut ars, chiar şi statuete.Toate
aceste obiecte „stranii” erau pictate în două şi trei culori cu divesre
motive. Venind la faţa locului, T.
Burada afirma că a văzut hârburi de oale, sfărâmături groase de ulcioare,
ciolane, arsură de pământ roşiatică asemeni
cărămidei şi bucăţi de lut cu urme de îngrăditură de nuiele.( Burada,
1901, p. 270-271).
Un an mai târziu, arheologii N.
Beldiceanu şi D. Butculescu aveau să întreprindă prima cercetare arheologică în adevăratul sens al cuvântului.
Cu această ocazie, N. Beldiceanu descrie
faptul că a văzut presărate, pe coasta
dealului Cetăţuia, pietre şi fragmente de oale, mute şi neexplicate...Apoi,
observă domnia sa, fiecare secţiune
începe cu o zonă de pământ negru , continuă în jos cu o zonă de pământ
înroşit prin ardere şi sfârşeşte cu o
temelie naturală de piatră calcară.( Beldiceanu, 1885, p. 187-192).
Descoperirea a fost o adevărată
revelaţie, care a stârnit interesul în rândul istoricilor, cercetătorilor, dar
şi a celor pasionaţi de trecut. Ca
urmare, s-au făcut comparaţii cu descoperirile similare din Galiţia. În anii
următori, aceste descoperiri s-au intensificat şi s-au extins în Ucraina, în
apropiere de Kiev. Au urmat descoperiri ale unor aşezări preistorice, inclusiv
ceramică pictată în două sau trei culori,
în Bucovina , apoi în Transilvania, mai precis în zona Braşovului, dar
cea mai însemnată a fost descoperirea aşezării de la Ariuşd, care s-a bucurat
de o cercetare minuţioasă, începând din
anul 1907.
Toate aceste descoperiri se întindeau pe o arie din ce în ce mai mare, care
au format ideea specialiştilor că , spre sfârşitul epocii pietrei şlefuite,
trăiau mai multe triburi înrudite între ele, şi care aveau cam aceeaşi cultură
materială, cu mici diferenţe, având caracteristici comune: ceramica era
policromă; măiestria meşterilor scotea la iveală talente de necontestat; o
fineţe a execuţiei lucrărilor. Deoarece aria acestei culturi depăşea teritoriul
ţării noastre, obiecte similare fiind descoperite şi pe teritoriul rusesc, s-a
convenit la o denumire comună care să arate că este vorba de acelaşi fenomen
cultural şi l-au numit „complexul
cultural Ariuşd- Cucuteni-Tripolie”.
Faţă de culturile care-i sunt
contemporane, Cucuteni este cea mai strălucitoare, valoarea sa artistică este
unanim votată de cercetători, are o obiectivitate absolută , independentă de timpul şi spaţiul
în care s-a format, căci nici înainte şi nici după ce s-a stins, nu a fost egalată. Cultura Cucuteni, cu toate elementele sale,
face parte din marea grupă a culturilor sud-est europene ce au o caracteristică
comună: ceramica de factură superioară,
pictată înainte de ardere. Este considerată de specialişti una dintre „cele mai
strălucite realizări ale geniului strămoşilor noştri de acum mai bine de cinci
mii de ani. Realizările creatorilor acestei culturi , în special în domeniul
ceramicii, depăşesc –după convingerea noastră-
cele mai desăvârşite manifestări ale majorităţii culturilor epocii respective de pe întreg cuprinsul Europei ,
neîntâlnindu-se decât puţine altele de
aceeaşi valoare artistică” ( Dumitrescu, 1979, p.7)
Georgeta Istrate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu