Ai viaţa pe care o meriţi
Înţeleptul Axya, care trăieşte în
pădurile Axyei, a crescut până la vârsta de 15 ani o fată căreia i-a pus numele
Gyaxya. El a găsit copilul în inima pădurii. Plângea. Inima nu l-a lăsat
indiferent. A considerat că Destinul i-a scos copilul abia născut în cale. Aşa
că l-a luat acasă.
După ce fata a crescut, într-o seară, înţeleptul a avut un vis, în care
un personaj îmbrăcat în alb, îi mulţumea pentru grija faţă de copil. Personajul
misterios i-a mai spus că misiunea i s-a
încheiat şi că fata va trebui să plece în lume, fiindcă are o misiune divină de
îndeplinit. A condus fata până la marginea pădurii şi i-a arătat o potecă pe care va trebui să
meargă. La despărţire, înţeleptul i-a dăruit fetei o floare de liliac din aur
transparent. Atunci când va dori să-l vadă, fata va trebui să pună floarea în mijlocul frunţii,
iar ea se va afla imediat în casa în
care a copilărit.
Într-una
din zile, copila, lovindu-se de o mulţime de probleme omeneşti, a venit să-şi
viziteze protectorul. S-au bucurat, s-au îmbrăţişat aşa cum o fac taţii cu
copiii lor, după care Gyaxya l-a întrebat:
-
Tată Axya,
spune-mi ce este viaţa, ce contează mai mult şi ce contează mai puţin
trăind-o?
-
Cât de trecătoare este viaţa asta îmbrăcată în materie,
copila mea! Când ne-am născut, nu aveam nimic, iar când vom pleca, vom lua
comorile pe care le-am strâns pe această planetă.
-
Despre ce fel de comori vorbeşti, înţeleptule?
-
Comorile despre care vorbesc eu sunt cele pe care hoţii
nu le pot fura şi nici moliile nu le pot roade. Ele sunt comori spirituale,
care nu au preţ în banii oamenilor. Ele nu se pot cumpăra sau vinde, iar cine
le strânge o face cu mari sacrificii.
-
Povesteşte-mi mai pe înţelesul meu, tată Axya. De când
am plecat în lume, am văzut doar comori
pământeşti care generează invidie şi
ură. Uneori, oamenii ucid pentru aceste comori. Nu ştiu de ce m-ai trimis în
lumea aceasta, căci eu mă simt străină în ea. Este un loc în care nu aş vrea să
fiu, un loc în care iubirea se măsoară în bani. Acest lucru mă ucide. Mi-e
teamă ca nu cumva să-mi pierd iubirea cu care am fost înzestrată, pe iubirea
oamenilor. M-aş simţi ca un vas gol.
Învaţă-mă să supravieţuiesc într-o
astfel de lume!
-
Comorile pe care le vom lua cu noi, multe sau puţine,
sunt rezultatele faptelor bune sau rele pe care le-am făcut, gândurile bune sau
rele pe care le-am emis, iubirea sau ura cu care am trăit. După cum vezi, dragă
Gyaxya, comorile noastre ne pot lumina sau întuneca. Şi da, ar fi o tragedie dacă
ţi-ai pierde iubirea ascunsă în piept.
-
Mai spune-mi despre oameni. Ca să trăiesc între ei,
trebuie să ştiu mai multe…
-
Cum spuneam, copilă, tot ceea ce facem sau gândim se
aşează pe trup şi mai ales pe suflet. N-ai văzut niciodată o fiinţă frumoasă fizic
în preajma căreia te trec fiorii? Acum, oamenii şi-au inventat măşti nenumărate
din cele mai rafinate.Cu ajutorul banilor pot să pară ceea ce nu sunt. Există
în lume o carte numită Portretul lui Dorian Gray, scrisă de un bărbat pe nume
Oscar Wilde. Să o citeşti, căci s-ar
putea să înveţi multe de acolo.
-
Am să o citesc, tată Axya, dacă tu crezi că îmi este de
folos. Dar spune-mi, de ce oamenii îşi pun piedici unii altora? De ce aleargă
după funcţii înalte şi onoruri dacă acestea le distrug sufletele?
-
Cum spuneam, copila mea, vom lua cu noi rezultatul
faptelor noastre: dacă am închis sau deschis uşile sau drumurile altora; toate eforturile pe care le-am făcut în ideea
uşurării sau îngreunării vieţii celor din jur; urâţenia sau frumuseţea pe care
le-am dat…
-
Am auzit oamenii strigând că Dumnezeu este cel care îi
judecă. Aşa este?
-
Dumnezeu nu ne judecă, faptele noastre ne judecă!
Bolile şi necazurile de care ne lovim şi din cauza cărora ne plângem, sunt
demonii pe care noi înşine i-am creat. Suntem adormiţi, nu ne dăm seama că
răutatea pe care o semănăm, în final ne distruge. Apoi ne plângem că viaţa ne e
amară.
-
De ce, atunci când îmi vorbeşti, te incluzi şi pe tine?
-
Înainte să mă retrag din lume, am trăit în ea. Am
învăţat pe propria piele că eu însumi pot crea raiul şi iadul în care trăiesc.
Am învăţat că ceea ce dau, aia primesc, că atunci când vorbesc despre cineva
anume că este o persoană abjectă sau dimpotrivă, frumoasă sufleteşte, de fapt
despre mine vorbesc.
-
Am auzit copiii spunând în timp ce se jucau: “cine
zice, ăla este!” Mi se pare că au dreptate.
-
Exact. Expresiile, aparent simple, conţin o
înţelepciune profundă. Ca om, până nu vei realiza că, de fapt, ai viaţa pe care
o meriţi, până nu vei schimba ceva în felul de a trata oamenii, animalele, obiectele
- viaţa în general-, te vei scălda în propria mizerie.
-
Foarte interesant, tată Axya. Acum trebuie să plec…
Georgeta
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu