O SCÂNTEIE DIN
FOCUL CREDINŢEI
După
ce a terminat de spovedit , Părintele Nicolae ne-a chemat în biserică. A făcut
o rugăciune specială pentru noi. Îl priveam
încântată. Ochii luminoşi zâmbeau
prietenos şi bucuria pe care o degaja era aproape materială. Îi plăcea să
vorbeasă despre Dumnezeu şi parcă voia
cu tot dinadinsul să simţim şi noi acelaşi lucru. La un moment dat, cei din
biserică au spus: Părinte, noi nu mai plecăm-de-aici! “Şi ca să vedeţi că fără
Dumnezeu noi nu putem face nimic”, adaugă părintele, “o să vă amintesc despre
noaptea în care ucenicii n-au pescuit
nimic. Erau la Marea Tiberiadei. Iisus, de pe ţărm, le-a cerut ceva de
mâncare. Ei au spus că nu au prins nimic dar, la îndemnul Lui , au aruncat
mreaja. Ce credeţi ca s-a întâmplat? Au prins atâta peşte că nu-l puteau duce. Mai
mult, Domnul Iisus pregătise pentru ei
peşte fript şi pâine. Ce înseamnă asta, dragii mei? Înseamnă că lucrările
noastre nu au nici un spor dacă le facem fără Dumnezeu. Pentru că El ne ajută să pescuim şi , pe deasupra, ne şi hrăneşte”
adaugă părintele Nicolae care, văzându-ne atât de însetaţi de cuvântul lui
Dumnezeu, a deschis uşile care duc la altar aşa încât să vedem Icoana Făcătoare
de Minuni a Maicii Domnului. Cuvintele sunt prea sărace ca să poată descrie
bucuria de pe chipurile tuturor. Apoi ne-a vorbit despre cei patru oameni
importanţi din istoria mânăstirii: Sfântul Nicodim, primul ctitor, Domniţa Zamfira,
considerată al doilea ctitor , Sfântul Ioan de la Prislop şi Părintele Arsenie
Boca, pe care l-a cunoscut personal
“Chiar dacă încă nu a fost canonizat ,
părintele Arsenie este pentru noi un sfânt. El a zis cândva că focul credinţei
va izbucni de aici, de la Prislop. Şi dacă acest foc spiritual va începe de
aici, eu vreau să fiu măcar o scânteie din acest foc!” spune părintele în timp
ce ne miruieşte .
ZIUA NU SE PUTEA
ÎNCHEIA MAI FRUMOS
Se făcuse noapte de-a binelea când am
plecat de la Prislop. Cerul era senin, iar stelele străluceau mai puternic ca
de obicei.Greierii, ascunşi în iarbă, cântau simfonia nopţii. Dar inimile noastre
plecau de aici mai pline de înţelepciune şi iubire.Făcusem încă un pas spre
Dumnezeu. Şi când am intrat în motelul
unde eram cazaţi, ca o revelaţie , în hol am văzut un pictor care ,aplecat
asupra şevaletului, amesteca culorile, dându-le un rost: picta o icoană a
Sfintei Treimi. M-am apropiat şi am întrebat dacă pot privi câteva clipe mâna
ce conduce pensula pe pânză. A zâmbit şi mi-a spus că da. M-am dat câţiva paşi în
spate ca să nu deranjez şi mi-am zis că nimic nu este întâmplător pe lumea asta. Ziua
aceea nu se putea încheia mai frumos!
Georgeta Istrate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu