Când am intrat în curtea Mănăstirii Prislop,
soarele se pregătea de asfinţit.Culoarea cerului de un roşu-violet pătrundea
nestingherită printre crengile dese ale
copacilor, producând o lumină difuză. Am avut senzaţia că intrasem într-o altă
dimensiune, o dimensiune în care valorile se inversau instantaneu. Vilele , maşinile,
ţinuta care în lumea exterioară contează foarte mult , dispăruseră undeva în
urmă.
Încă
de la intrare ni s-a spus că, pentru femeile îmbrăcate în pantalon, există
fuste de schimb, pentru că ţinuta în aceste locuri este specială. Nu numai
decorul se schimbase, ci şi starea interioară. Din loc în loc vedeai câte o
măicuţă străbătând curtea, o pată de culoare neagră care, ciudat, nu-mi transmitea
nimic negativ. Doar linişte şi o invitaţie la reculegere
interioară, o invitaţie la conştientizarea nevoilor sufletului. Oare de ce am
avut impresia că aici, mai mult ca oriunde ,Dumnezeu mă priveşte prin ochii
copacilor, ai munţilor şi prin ochii liniştii care se impunea?
Tăcuţi
şi curioşi, pelerinii cercetau cu privirea împrejurimile.Se îndreptau
spre mormântul părintelui Arsenie Boca să descopere ,poate, “Cărarea Împărăţiei”.
De câte ori , când viaţa ne supune unor teste, nu cădem? De câte ori , apăsaţi
de greutăţile şi suferinţele vieţii, nu ridicăm mâinile şi privirea spre cer
întrebând: de ce, Doamne, de ce-mi dai o povară atat de grea? Şi dacă, atunci
când nu aveam probleme, nu-l căutam pe Dumnezeu, acum, neajutoraţi şi trişti ,
naştem în noi o speranţă. De-abia acum
paşii noştri obosiţi încep să caute drumul spre casă… Si ca să-l găsim avem nevoie de oamenii care
s-au născut special să fie lumină pentru noi, ca nişte felinare în întuneric. Şi
mai avem nevoie de o vreme în care atitudinea să ne fie retrasă, departe de vânzoleala şi forfota
exterioară, pentru a ne reculege şi a ne regăsi, a ne cunoaşte pe noi înşine .
Pentru că drumul spre casă, oricât de lung, începe cu primul pas…
MORMÂNTUL PĂRINTELUI ARSENIE BOCA
În timp ce urcam spre micul cimitir de
pe deal, unde se află mormântul părintelui Arsenie Boca, simţeam că emoţia mă copleşeşte. În momentul în care în faţa
ochilor mei s-a tras cortina , aproape ca nu mai puteam să respir.De departe
părea o grădină ocrotită de munţi şi de verdele atât de divers al brazilor
vigilenţi la orice gest omenesc.Dacă nu ar fi fost crucea de lemn care să
indice că acolo este un mormânt, aş fi zis că este o bucăţică de rai, ruptă
special pentru noi din grădina Edenului.
Vazele ce înconjoară mormântul poartă în
ele simbolul preţuirii şi al iubirii pe care oamenii sunt dispuşi să i le ofere
părintelui pentru tot ceea ce ne-a dăruit. Pentru că sutele de gladiole viu
colorate, crinii alb şi mov, garoafele şi florile pitice ce parcă-şi scoteau
capul să vadă vizitatorii, erau o dovadă ca Arsenie Boca va trăi veşnic printre
oameni, dăruindu-se aşa cum a făcut-o când încă se afla în corp fizic. Şi nu,
nu e prea târziu pentru că spiritul părintelui este prezent şi-ţi cuprinde
toata fiinţa. Emoţia se transformă în lacrimi , în ceva palpabil ,dureros şi
fericit în acelaşi timp. În acest moment s-ar putea să fii la o răscruce, s-ar
putea ca sfinţenia de care eşti cuprins să-ţi răstoarne toate valorile la care
tu te raportai. Pentru că nu poţi pleca de aici rămânând acelaşi. Iar cuvintele
părintelui Arsenie îţi vor aminti că acum este momentul tău:”Dacă viaţa noastră
nu a fost ca o lumină cât am avut sufletul în trup, apoi chiar de ne vor arde
şi un vagon de lumânări la cap, cu nimic nu ne va ajuta”.
La
vreo 20 de metri de mormânt se află un stejar despre care se povesteşte
că părintele îl prefera atunci când se ruga. Pe tulpina lui, striaţiile
scoarţei au alcătuit o cruce. Oamenii îmbraţişează copacul ca şi cum ar îmbrăţisa
urmele părintelui. Privesc crucea cu uimire, o mângâie cu delicateţe, dorind să
simtă energia pe care o degajă. Aşteaptă parcă un miracol care să le hrănească
sufletul, un semn, un sentiment , o şoaptă născută din înţelepciunea timpului
care să le confirme credinţa.
Georgeta Istrate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu