Artistul repetă de câteva ori, din ce în ce mai încet :
m-am însingurat pentru că simțeam ca tu nu mă mai iubești…
Sursa fotografiei: pagina de Facebook a artistului |
Repetă, ca vrăjit, aproape ca pe o mantră, aceste
versuri şi eu nu ştiu dacă mai e cu mine. Îmi observă întrebarea de pe chip şi
zice:
Mă apucă plânsul…
Apoi râde în hohote…
Adaugă:
Eu trăiesc aceste
versuri în propria mea ființă. Câteodată intru într-o stare, cum să-ţi explic?
Poemul ăsta îți dă o stare de catharsis…
Zic: da, îți dau
lacrimile…lacrimi de purificare, de eliberare…
Da, zice, ideea este atat e de profundă, de
adâncă… Măi, ce stare de excepţionalitate îți dă! Vreau să-ți spun că am
descoperit acest poem într-un moment de puritate
a vieţii mele… Mai târziu, cam după câțiva ani, îi auzeam pe unii care semnalau că ar fi un
poem excepţional. Eu deja îl memorasem, căci îl simţeam parte din mine. Cred că
l-am citit de vreo două ori și s-a lipit
iremediabil de mine.
Zic: poate ai simțit că
a fost creat și pentru tine.
Da, eu atunci, în
Bistriţa, l-am recitat pe stradă cu voce tare . Așa, pentru mine… Am simțit atunci
că Nichita se află chiar lângă mine, deşi el plecase din lumea aceasta.
Era noapte și îmi părea că spune: “bătrâne, ăsta e al tău!” Pe mine aproape că
m-a apucat plânsul. Asta e stare de
catharsis, care te duce spre o puritate a fiinţei tale! Ştii cum e, catharsis-ul
e o stare la care nu îţi pui întrebarea de
ce. Pur şi simplu, se întâmplă.
Zic: plângi și te curăţeşti!
Da, eu am mai avut o stare de catharsis când
am văzut pentru prima dată “ Pieta” a lui Michelangelo, la Vatican. Pur și
simplu mi-a venit să plâng. Pentru că, la un moment dat, parcă mă vedeam în
locul lui Hristos. Ştii, sunt
suprapuneri din astea în interiorul tău, care mişcă ceva în profunzime…
Georgeta Istrate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu