Ceea ce face ea,
seamănă cu pictura unui artist, specialist în răsărituri de soare. Pe fondul
unor vieţi în care abundă negrul şi cenuşiul, ea aruncă o pensulă de raze aurii
...
Cea mai nobilă
misiune
Ştie că oricât de greu ar fi, oricât de mult
ar vrea cenuşiul să învingă soarele, nu va reuşi. Afirmă cu mâna pe inimă că
fericirea în profesie există. Este psiholog la o clinică de oncologie din Târgu
Mureş şi se numeşte Roxana Câmpean. Prietenii spun că întotdeauna şi-a dorit să
lucreze cu bolnavii de cancer şi că, de când acest vis i s-a împlinit, ea a
renăscut ca persoană. Ea însăşi spune că a lucra cu aceşti oameni este cea mai
nobilă misiune. Dacă cei mai mulţi dintre noi ne cutremurăm la auzul cuvântului cancer, care de cele mai
multe ori este sinonom cu sfârşitul drumului, ea nu se teme şi nici nu o
demoralizează chipurile chinuite de boală ale pacienţilor.Şi cine ar fi mai bun
să aline suferinţele oamenilor dacă nu ea? Ea, a cărei mamă i-a fost răpusă de
această boală pe vremea când era încă o fetiţă. Ea, care înţelege mai bine ca
oricine cât de necruţătoare şi de urâtă este această maladie.A ales să lupte
alături de aceşti bolnavi pe un front care morţii îi scapă de sub control:
psihicul uman. Căci dacă, în calitate de psiholog, reuşeşti să aduci lumină în
vieţile acestor oameni, dacă îi ajuţi să vadă cauza şi le stabilizezi moralul,
eşti la un pas de a trăi miracolul. Acesta
se naşte din speranţă şi credinţă .Roxana nu subestimează puterea distrugătoare
a cancerului, dar nici puterea vindecătoare a lui Dumenzeu, sau oricum s-ar
numi forţa superioară de deasupra noastră.
“Rămâi cu mine!”
Pentru Roxana, familia ei este alcătuită din
pacienţi. Şi cum să refuzi dorinţa unora de a merge la biserică –uneori
ultima-, de a sta pentru câteva minute
în faţa lui Dumnezeu şi a-şi deschide sufletul? Oameni care au conştientizat că
boala aceasta este poate o greşală din trecut care se cere îndreptată. Când te
spovedeşti şi îţi descarci sufletul în faţa unui preot, e ca şi cum te-ai aflaî
n genunchi, într-o sală mare, în faţa
tronului Lui Dumnezeu, iar spectatorii ar fi cetele de îngeri. Iar tu, în emoţia acelei clipe,ţi-ai auzi propriile
cuvinte în care ai putea descoperi un adevăr pe care ai refuzat mereu să-l
vezi.Poţi să afli, de exemplu, că ai lăsat în lăcaşul inimii, în acel sanctuar
al iubirii, să pătrundă un firicel de ură pe care nu l-ai conştientizat şi care
a prins rădăcini fără să-ţi dai seama. Şi pentru că eşti o persoană generoasă
şi plină de dragoste, acea ură tăcută nu s-a simţit bine acolo şi a luat forma
bolii care acum te distruge. Mergând pe această idee, la dorinţa câtorva
pacienţi, Roxana hotărăşte să îi conducă la Mănăstirea Recea, aflată la câţiva
kilometri de Tîrgu Mureş. Slujba este înălţătoare. Pacienţii cer să se spovedească
şi să li se citească Moliftele Sfântului Vasile cel Mare. Pentru Roxana a
observa chipurile pacienţilor devine o experienţă unică. Feţele lor par
transfigurate sub influenţa rugăciunii,care
stoarce lacrimi sincere de căinţă. O rugăciune strigată, fără să-ţi pese
că te mai aude şi altcineva în afară de Dumnezeu. În fond, dacă totul s-ar termina o dată cu
dispariţia fizică, ce rost ar mai avea existenţa omului pe pământ? Roxana
rămâne mută la auzul rugăciunii : “Am obosit, Doamne!Nu ştiu de ce m-am
îmbolnăvit, poate nu conştientizez în momentul acesta gândul rău care a
zămislit în mine, dar Tu ştii şi poţi să ierţi! Nu te văd, nu te aud,
dar ştiu că eşti acolo.Te simt zi şi noapte. Rămâi cu mine, te rog! Îmi pun
viaţa în mâinile Tale şi accept hotărârea ta.Căci fără tine sunt nimic!”
Georgeta Istrate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu