Cel mai mare poet ivit de pământul românesc
Acum câțiva ani, mă
aflam în biserica Sf. Gheorgehe Nou pentru un reportaj. În timp ce culegeam în
tăcere imagini pentru material, un glas feminin îmi întrerupse gândurile: „Știți, aici a avut loc slujba de
înmormântare a lui Mihai Eminescu. Ziua aceea a fost una specială, ca un ultim
mesaj al poetului, ca o demascare a ipocriziei. Când convoiul mortuar se
îndrepta spre cimitirul Bellu, în dreptul Parcului Carol, s-a pornit, din
senin, o ploaie torenţială. Mulţimea s-a împrăştiat. Au rămas câţiva apropiaţi,
printre care Titu Maiorescu şi Ioan Slavici. Apoi ploaia s-a retras...”. Iată
că, fără să-mi propun și fără să caut, găsisem în ziua aceea urmele nefericitului poet. Până m-am
dezmeticit, femeia ieșise din biserică. În
acel moment, inevitabil, mi-au venit în minte câteva versuri: „Stelele-n cer/ Deasupra mărilor/ Ard
depărtărilor/ Până ce pier... / Floare de crâng, /astfel viețile /Și tinerețile / Trec și se sting”[1].
Într-adevăr, în data de 15 iunie 1889, poetul
nepereche pleacă în eternitate. Trupul este depus la
biserica Sf. Gheorghe Nou, pe un
catafalc împodobit cu cetină de brad. Un cor interpretează litania „Mai am un singur dor”. Urmează slujba ortodoxă și discursul lui Grigore
Ventura. Apoi, carul funebru se
îndreaptă spre spre Universitate, unde
D. Laurian rostește al doilea discurs funebru. Cortegiul trece pe Calea
Victoriei, Calea Rahovei, apoi se
îndreaptă spre cimitirul Șerban Vodă. Câțiva
elevi ai Școlii normale de institutori, poartă pe umeri sicriul pînă la mormînt,
unde poetul este îngropat sub „teiul sfânt”[2].
Sigur că, în ziua aceea, am avut un sentiment
dulce-amar, dulce pentru că aflasem lucruri noi despre poetul meu preferat, și
amar pentru că ceea ce aflasem era trist, așa cum fusese întreaga viață a lui
Mihai Eminescu. Puține persoane din viața sa l-au iubit și apreciat sincer.
Chiar dacă unii îi recunoșteau valoarea, nu o spuneau cu voce tare probabil să
nu li se observe micimea.
Îmi aduc aminte că, în clasa a IX-a, când studiam poemul „Luceafărul”, profesorul de
Limba și Literatura română ne-a spus că poetul ar fi murit de sifilis, din
cauza prea multor aventuri amoroase pe
care le avusese. În ciuda simpatiei noastre pentru poet, ni se spusese că era
un om instabil psihic, neadaptabil și că alcoolul și sifilisul l-au dus în
pragul nebuniei și, în cele din urmă, la moarte. Când, după un adevărat calvar,
poetul a plecat dintre noi, unii au fost triști, dar alții au răsuflat ușurați.
Avea doar 39 de ani...
Indiferent
de viața personală, opera lui Mihai Eminescu rămâne o moștenire extrem de
valoroasă pentru generațiile trecute, prezente și viitoare. Zoe Dumitrescu
Bușulenga spunea că: „Eminescu este un adevărat exponent al întregii istorii românești, simțite și
gândite ca de un contemporan al fiecărei trepte, al fiecărei etape”[3].
De asemenea, George Călinescu consemnează: „Astfel se
stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va
ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie, și peste locul
îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va vesteji pe cer
în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice
în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”[4].
Pe Eminescu nu-l poate egala decât Eminescu.
Un om pentru oameni, un om pentru ceilalți. Poeziile lui au fost, sunt și vor
fi definiția sufletului acestui neam, cu iubirile, dezamăgirile, iluziile și
împlinirile sale. Articolele lui sunt atât de actuale, încât, dacă ar fi
publicate am avea impresia că Eminescu
este încă printre noi și s-ar putea să-l întâlnim pe stradă sau sub nu știu
care tei. Proza lui Eminescu îndeamnă la meditație asupra condiției omului pe
pământ, la cercetare a fenomenului
metempsihozei sau pur și simplu la căutarea unei lumi a metaforelor.
Moartea lui Eminescu, o ipoteză
halucinantă
S-a
scris mult despre acest episod trist, așa că nu vom insista asupra detaliilor. Semnalăm
doar o ipoteză de-a dreptul halucinantă. Eminescu ar fi fost ucis de cei pe care-i
incomodau articolele sale. El a fost
eliminat pentru o prea mare iubire pe care i-a purtat-o poporului
acestuia. Cu alte cuvinte, Eminescu ar fi fost victima unui asasinat
politic, în contextul în care se semna un tratat cu Austro-Ungaria și Germania,
tratat care avea puterea să ne determine să ne luăm adio de la Ardeal. S-au
publicat cărți[5], iar Internetul este plin de astfel de afirmații și
dovezi! În zilele trecute, ca și în zilele noastre, pentru adevăr și pentru siguranța unora, au existat întotdeauna două variante: una oficială și alta
neoficială. Tot ce pot să spun este că povestea cu sifilisul este una care
murdărește imaginea poetului. Dacă nu este adevărată, noi cei de astăzi,
avem datoria morală să o ștergem. În adolescență, când ni s-a pus în față varianta
cu nebunia și sifilisul, ne-ar fi plăcut să nu fim subestimați, ne-ar fi plăcut
să știm că, de fapt, Eminescu era un om puternic și mai ales sănătos din punct
de vedere mental, ne-ar fi plăcut să aflăm că dincolo de poeziile pe care le
studiam în școală, se afla o uriașă operă publicistică. La vârsta aceea aveam
nevoie de modele puternice, iar Eminescu ar fi fost exemplul perfect. Probabil
că, dacă am fi știut adevărul, regimul comunist s-ar fi simțit în pericol...
Cei care l-au scos pe Eminescu din scenă au
ucis o dată cu el toată opera pe care ar fi scris-o dacă ar mai fi trăit. Lui
Eminescu nicicum nu-i puteai închide gura, căci în el conviețuiau două mari iubiri:
iubirea față de o femeie și iubirea față de patrie. Cea din urmă a fost atât de
deranjantă, încât i-a adus moartea. El, singurul incoruptibil al acelei vremi,
singurul care avea curaj să vorbească, nu a primit niciun sprijin. În
concertele sale nu avea orchestră, era singur împotriva tuturor. El iubea
poporul acesta dincolo de interesele partidelor, dincolo de orice interese. De
aceea era considerat cel mai periculos dintre toți. Dacă vrei să distrugi un om
care are o imagine fără pată, cu un
renume ca al lui Eminescu, cum faci? Nu poți să-l elimini pur și simplu. Îl
demonizezi, altfel îți sare tot poporul în cap. Și ce nevoie ai de o revoltă
dacă poți să o eviți? Primul pas: îi strici imaginea, apoi îi
construiești alta de fustangiu și de bețiv. Ce nevoie are țara de un imoral și
mai ales un nebun? Un nebun nu poate să-și ajute compatrioții, dimpotrivă.
Cu adevărat, oricât s-ar strădui un crin să
reziste într-o mare de spini, dacă nu are niciun sprijin, dacă nu este nici un
grădinar în apropiere să mai taie din iarba rea, în cele din urmă va fi
sufocat. Prin însăși persoana sa și activitatea pe care a avut-o în timpul
vieții, Eminescu reprezintă un patrimoniu colosal pentru noi ca români. În ceea
ce-l privește, adevărul trebuie strigat în gura mare, până ce toți românii vom
înțelege ce spirit puternic am avut printre noi. Eminescu a murit pentru o
idee, a murit de dragul românilor. Câți dintre noi putem face asta în ziua de
astăzi? Partea cea mai rea în toată povestea asta este că, din timp în timp,
asasinatul a căpătat o mare aplicabilitate în viața românilor, căci rând pe
rând au fost eliminați toți cei care
credeau într-o Românie în care dreptatea și curățenia de caracter ar putea să
prindă rădăcini. O Românie în care corupția să nu aibă loc, în care omul,
oricum s-ar numi el, să nu pervertească cele mai frumoase principii.
Mihai Eminescu era conștient de reacția oamenilor. Știa
probabil că lumea preferă geniile moarte, căci de cele vii îi este frică. Și
cum altfel să închei aceste rânduri, dacă nu cu vorbele poetului, care a
prevăzut ce se va întâmpla după dispariția sa[6]?
„...Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri
nepăsătoare...
Iar deasupra tuturora va vorbi vrun
mititel,
Nu slăvindu-te pe
tine...lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce
te așteaptă.
Ba să vezi...posteritatea este încă
și mai dreaptă,
Neputând să te ajungă, crezi c-or
vrea să te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia
subțire
Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost
vrun lucru mare ,
C-ai fost om cum sunt și
dânșii...Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Și
prostatecele nări
Și le umflă orișicine în savante
adunări
Când de tine se vorbește. S-a-nțeles
de mai nainte
C-o ironică grimasă să te laude-n
cuvinte.
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te
va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor
înțelege...
Dar afară de acestea, vor căta vieții
tale
Să-i găsească pete multe, răutăți șiu
mici scandale -
Astea toate te apropie de dânșii...Nu
lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele
și vina.
Oboseala, slăbiciunea, toate relele
ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet
chinuit
Mult
mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit”[7].
[1] Mihai Eminescu, Poezii – Stelele-n cer
(1879), Ed. Prietenii Cărții, București,
1997, pp. 264-265.
[2] Arhimandrit Mihail Daniliuc, La
înmormântarea lui Eminescu, http://www.doxologia.ro/viata-bisericii/biografii-luminoase/la-inmormantarea-lui-eminescu,
accesat online 25.02. 2014, ora 23,02.
[3] Zoe Dumitrescu Bușulenga, Eminescu – cultură și creație, Editura
Eminescu, București, 1976, p. 14.
[4] George
Călinescu, op. cit., p. 317.
[5] Pentru mai multe amănunte pe această temă,
pot fi consultate lucrările autorilor:
Nicolae Georgescu, Boala și moartea lui Eminescu, apărută
în anul 2007 la Editura Criterion, passim;
Teodor Codreanu, Dubla sacrificare a lui Eminescu, apărută în 1999, la Editura
Serafimus Grup; Ovidiu Vuia, Misterul
morții lui Eminescu, Editura
Paco, București, 1996, passim.
[6] Georgeta Istrate, op. cit. loc. cit.
[7] Mihai Eminescu, Poezii, Scrisoarea
I, Editura Prietenii Cărții, București,1997, pp. 109-110.
Georgeta Istrate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu