Eminescu și gazetăria
În primele luni ale anului 1875, Eminescu, lucrând ca
director al Bibliotecii Centrale din Iași, propune îmbogăţirea acesteia cu manuscrise şi cărţi vechi
româneşti. Tot în 1875, începe traducerea din germană a unei gramatici paleoslave. O etapă importantă a activităţii publicistice
începe odată cu ,,cu stabilirea lui
Eminescu la Iaşi şi cu intrarea sa la Junimea”[1].
Tot în
această perioadă, îl include și pe Ion
Creangă în Societatea Junimea[2].
Dar în 1876, dezgustat de răutatea oamenilor, Eminescu se
refugiază în bojdeuca lui Creangă,
prietenul cel mai apropiat. Însă bunul simț ce-l caracterizează și faptul de a
nu fi o povară pentru cineva îl determină să accepte un post de redactor la
ziarul „Curierul” din Iași[3].
Scrie cronici externe și interne cu conotații politice, implicându-se în
problemele românilor de pretutindeni. Atinge în scrierile sale subiectul
evreilor, dar și a celorlalte naționalități. Scrie cronică teatrală, comentează
evenimentele cotidiene, dovedește
principii politico-economice și filozofice pe care le folosește în condeiul
său[4].
Și totuși nu este fericit. Se zbate în aceeași mizerie și sărăcie, se izolează
de lume lucrând până la epuizare, uitând de sine. Din acest motiv este mai tot
timpul obosit și neîngrijit[5].
Și viața lui se
învârte din nou în cerc. Poetul nu poate fi fericit și liniștit căci, după cum
am arătat mai sus, năzuințele sale nu
coincid cu ale contemporanilor: el caută în permanență adevărul și pentru că
refuză compromisul, viața sa este presărată cu neînțelegeri. Astfel, în urma unui conflict cu
directorul tipografei unde se imprimă
„Curierul”, este constrâns să se retragă. I se oferă tot un post de redactor,
dar, de data aceasta, în București, la ziarul „Timpul”. Lipsit de mijloacele materiale necesare, poetul îi scrie lui
Ioan Slavici: „n-am cu ce veni.
Asta m-a făcut să-mi țin gura până acum – 100 de franci am pe lună; din ce
dracu să plec ? Am și bagaje : cărți, manuscripte, cioboate vechi,
lăzi cu șoareci și molii, populate la încheieturi cu deosebite naționalități de
ploșnițe. Cu ce să transport aceste roiuri
de avere? ”[6] Citatul de mai sus descrie cu lux de
amănunte starea materială deplorabilă a lui Eminescu.
Cu toate că bogăția nu-l interesează deloc,
sunt momente în care se lovește dureros de lipsuri și, probabil, în acele
momente realizează că este o ființă și materială, care are nevoie de un minim
necesar pentru supraviețuire. Cuvintele de mai sus arată dramatic câtă nevoie
ar fi avut poetul de o situație financiară cât de cât decentă.
Ajuns în capitală,
schimbă diverse locuințe, iar când i se
oferă ceva decent, refuză din mândrie și se întoarce întotdeauna în mizerie. Nu
acceptă ajutorul prietenilor și nu ezită
să rupă banii atunci când consideră că este incorect să-i aibă. În ziarul „Timpul”, scrie
articole critice la adresa clasei îmbogățite, folosind cele mai ascuțite metode
spre a o ataca. Combativitatea lui,
izvorâtă din dorința de a schimba lumea, îi aduce mulți dușmani. Este atacat la
rândul său prin alte gazete, dar aceste critici nu fac decât să-l antreneze și
mai mult[7].
Incontestabil,
Eminescu este un artist al cuvântului. Punând accentul pe mândria de a fi român
și pe patriotismul poporului, exercită un adevărat impact asupra
contemporanilor, mai cu seamă a sufletelor tinere impresionabile. Să nu uităm
că vorbim de perioada marilor înflăcărări patriotice, nu numai în România, ci
în toată Europa, moment în care statele lumii au conștiența ființei naționale,
doresc independența și neatârnarea. Eminescu vine după mișcările pașoptiste,
prinde perioada lui Cuza, deși este copil, după care perioada regelui Carol I
îl găsește în plină creativitate.
Când Eminescu scrie despre pământul care l-a născut, despre
patriotism, o face mergând pe un drum pe care trecuseră și alți patrioți, numai
că el o face într-un mod în care nu o mai făcuse nimeni. Niciodată până la Eminescu
limba română nu mai vibrase atât de frumos, atât de dulce și de mișcător! Și,
în același timp, niciodată limba română
nu mai sunase atât de tăios pentru cei care duceau țara la ruină[8].
Nefiind constrâns de datorii familiale, frecventează birturile și cafenelele,
folosindu-le pentru a medita asupra scopului existenței și a nedreptăților din societate. Localurile pe care le frecventează Eminescu
reprezintă și un mod de a aduna materia primă pentru scrierile sale, fie că
vorbim despre poezie, proză sau
articolele din ziare. Acest obicei nu îl întâlnim numai la Eminescu, în
general marii scriitori își culeg ideile din mijlocul mulțimii.
Contrastul dintre
felul în care vede poetul viața în România și ceea ce se întâmplă de fapt, îl
dezamăgește profund. Probabil că, stând într-un colț de cafenea de aiurea, nu de puține ori, poetul a
fost furios pe propria neputință de a
schimba ceva, pe nepăsarea unor sus puși, care își urmăresc propriul interes,
deși le-ar sta în putință să-și iubească patria și cu fapte. Sigur că, în
momentul în care poeziile sale sunt publicate, Eminescu întrevede o rază de speranță, căci acele
poezii păstrează cele mai curate sentimente ale sale. Versurile nu atacă pe
nimeni direct, pe când articolele sale îi enervează la culme pe cei care sunt vizați, căci
autorul ia întotdeauna atitudine în fața nedreptăților[9].
Obosit de atâta muncă, stres și sărăcie, se
îmbolnăvește. Suferința nu-l sperie, moartea nici atât. Se sacrifică pentru
alții. Cunoaște o perioadă de ruină sufletească ce-l cufundă într-un abis. Este
permanent revoltat de neputința de a-i neutraliza pe cei sus puși, care
învârtesc totul în societate. În cele mai grele momente, ca un balsam pe rană, primește
primii lui bani din poezie...[10]. Poezia este de fapt
tărâmul pe care Eminescu jonglează cu cele mai neobișnuite idei pentru vremea
aceea: „Mintea lui Eminescu lucrează cu
ideea originilor lumii, a infinitului, a creației, adică cele mai înalte
concepte făurite de rațiunea omului. Printre acestea, ideea eternității
stapânește mintea sa într-asemenea măsură, încật una din atitudinile cele mai
obișnuite ale poeziei sale este considerarea lucrurilor în perspectiva
eternității. Este, în toată poezia lui Eminescu, o considerare a lucrurilor
foarte de sus și foarte de departe, dintr-un punct de vedere care rușinează
orice îngustime a minții, orice egoism limitat. Marea superioritate
intelectuală a poetului este una din formele cele mai izbitoare ale
manifestării lui și aceea care explică prestigiul atât de covârșitor al operei
sale”[11].
[1] G. Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura
românească, Ed. Junimea, Iaşi, 1970, p. 133. Vezi și George Călinescu,
op.cit. capitolul Eminescu și Junimea,
p.206.
[2] Nicolae Iosub, Pe urmele lui
Mihai Eminescu – Eminescu și Junimea, http://www.luceafarul.net/pe-urmele-lui-mihai-eminescu-xiii-eminescu-si-junimea,
accesat online 24.02. 2014, ora 22,04. Vezi și George Călinescu, op.cit. pp.
227.
[3] În realitate, Eminescu primește postul de corector
şi redactor al părţii neoficiale la ziarul local Curierul din
Iași. Mai multe rubrici redactate de el sunt publicate fără semnătură. Vezi George Călinescu, op.cit.,
p.233.
[4] http://media.lit.uaic.ro/wp-uploads/Caiete_Eminescu_2011.pdf
- Studii eminesciene, Caietele colocviului național studențesc Mihai Eminescu,
autor Georgiana Marcu Zaharia, Teoria claselor
pozitive în publicistica ieșeană a lui Mihai Eminescu, coordonatori
Lăcrămioara Petrescu și Ilie Moisuc, Iași, 2011, p. 177.
[5] George Călinescu, op.cit., p.268.
[6] Ibidem, pp.
262-263.
[7] Ibidem, vezi capitolul Eminescu gazetar, pp.
258-269.
[8] Vezi opera lui Mihai Eminescu, atât poeziile cât și publicistica.
[9] Vezi publicistica lui Eminescu și unele poezii cum ar fi: Scrisoarea I și Scrisoarea III.
[10] George Călinescu, op. cit., pp.281-282.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu